Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Irina ținea scrisoarea în mâini și citea fără să scoată un cuvânt. La un moment dat, a ridicat ochii spre mine.
— De ce mi-ai scris toate acestea dacă nu ai avut curajul să mi le trimiți?
M-am așezat pe marginea patului.
— Pentru că nu voiam să te oblig să te întorci. Mi-era teamă că, dacă insist, te voi îndepărta și mai mult.
— Șapte ani, mamă. Șapte ani în care ai fi putut să mă cauți.
— Te-am căutat la început. Te-am sunat, ți-am trimis mesaje și am încercat să aflu dacă ești bine. Dar de fiecare dată când încercam să vorbim, ajungeam să ne certăm. La un moment dat am înțeles că trebuie să-ți las timp.
Irina a așezat scrisoarea pe pat și a privit spre fereastră. Afară, zăpada se aduna în grămezi lângă gard, iar vântul lovea obloanele.
— Eu am crezut că nu mai vrei să mă vezi.
— Cum să nu vreau? Ești copilul meu.
— După ce m-am despărțit de soțul meu, mi-a fost rușine să te caut. Îmi aminteam toate discuțiile noastre și mă gândeam că o să-mi spui că ai avut dreptate.
Am privit-o cu tristețe.
— Nu m-am gândit niciodată la asta. M-am gândit doar că poate ești nefericită și că nu știi cum să-mi spui.
Irina și-a șters ochii cu dosul palmei.
— A fost greu. Mult mai greu decât am lăsat să se vadă. La început am încercat să repar căsnicia, apoi am înțeles că nu mai aveam ce repara. Când am plecat, nu mai aveam nici locuință, nici liniște și nici curajul să mă întorc la tine.
Am vrut să mă apropii, dar am așteptat să văd dacă își dorește.
— Ai fi putut veni oricând. Nu trebuia să ai o viață perfectă ca să te întorci acasă.
— Știu asta acum.
Am luat una dintre scrisorile de pe pat și i-am arătat data. Era scrisă cu aproape cinci ani în urmă.
— În seara aceea îți scrisesem că îmi este dor de tine. Îți pregătisem chiar și un pachet cu lucruri pe care știam că le îndrăgești. Nu l-am trimis pentru că nu știam unde locuiești și nici dacă ai fi vrut să-l primești.
Irina a citit câteva rânduri și a început să plângă.
— Eu am crezut că nu te mai interesează ce se întâmplă cu mine.
— Iar eu am crezut că nu mai vrei să ai de-a face cu mine. Uite cât timp am pierdut crezând fiecare altceva.
Am rămas tăcute câteva minute.
Apoi Irina a privit spre ușă.
— Mai ai mâncare?
Am simțit că mi se oprește respirația pentru o clipă.
— Am sarmale, mămăligă și cozonac. Sunt încă în bucătărie.
— Aș putea să mănânc puțin. Dacă nu te deranjează.
Am zâmbit și m-am ridicat.
— Nu mă deranjează, fata mea. Pentru asta am pregătit masa.
Am coborât împreună în sufragerie. Am încălzit mâncarea și am pus două farfurii pe masă. Irina și-a scos paltonul și l-a așezat pe spătarul scaunului.
— Nu am mai mâncat sarmale făcute de tine de foarte mult timp, a spus ea.
— Știu. Îți plăceau cele cu puțin cimbru și multă varză murată.
A gustat și a închis ochii pentru câteva clipe.
— Au același gust.
Am zâmbit fără să spun nimic. Nu voiam să stric momentul cu întrebări sau reproșuri.
După cină, Irina m-a ajutat să strâng masa. Am pus cozonacul pe o farfurie și am făcut două ceaiuri. Pentru prima dată după șapte ani, stăteam împreună în sufragerie fără să ne certăm.
— Mamă, pot să te întreb ceva?
— Orice vrei.
— Dacă aș fi venit acum șapte ani și ți-aș fi spus că am greșit, m-ai fi primit?
Am privit-o în ochi.
— Te-aș fi primit și dacă nu spuneai că ai greșit. Nu am avut nevoie să-mi dai dreptate ca să te iubesc.
Irina și-a lăsat capul în jos. Am văzut cum îi tremurau buzele.
— Îmi pare rău că te-am lăsat singură atâția ani.
— Și mie îmi pare rău pentru toate momentele în care am insistat prea mult și nu te-am ascultat. Poate că amândouă am făcut greșeli.
Nu am încercat să hotărâm atunci cine avusese mai multă dreptate. Nu mai conta. Important era că, după atâta timp, puteam să vorbim.
În noaptea aceea, viscolul nu s-a oprit. Am verificat telefonul și am aflat că drumul era încă închis din cauza zăpezii. Irina a înțeles că nu avea de ales și că trebuia să rămână până dimineață.
— Camera este pregătită, i-am spus.
— Aș putea să dorm acolo?
— Bineînțeles. Nu am schimbat nimic.
A urcat încet scările. După câteva minute m-a strigat.
— Mamă, ai păstrat și perdelele acestea?
— Da. Știu că tu le-ai ales când erai în ultimul an de liceu.
Irina a zâmbit trist.
— Nu-mi vine să cred că le-ai păstrat.
Am ajutat-o să-și așeze lucrurile și i-am adus o pătură groasă. Înainte să ies, m-a prins de mână.
— Mamă, nu vreau să mai treacă alți șapte ani până să ne vedem.
Am sărutat-o pe frunte.
— Nici eu, draga mea.
În dimineața de Crăciun, viscolul se liniștise. Zăpada acoperise curtea, iar lumina soarelui se reflecta pe geamuri. Am pregătit micul dejun și am auzit-o pe Irina coborând scările.
Purta un pulover vechi pe care îl lăsase în dulap cu ani în urmă.
— Încă îl păstrezi? m-a întrebat zâmbind.
— Se pare că am păstrat multe lucruri.
Am luat micul dejun împreună, apoi am deschis câteva fotografii vechi. Irina mi-a povestit despre anii în care lipsise, despre serviciul ei și despre încercările prin care trecuse după despărțire.
Nu i-am cerut să-mi povestească totul într-o singură dimineață. Am ascultat-o și am lăsat-o să spună atât cât putea.
Înainte să plece, și-a strâns lucrurile, dar a lăsat scrisorile pe masă.
— Pot să le iau cu mine?
— Sunt ale tale. Le-am păstrat pentru tine.
Le-a așezat cu grijă în geantă și m-a îmbrățișat.
— O să te sun când ajung acasă. Și o să mai vin.
— Te aștept, dar să nu vii din obligație. Vino pentru că îți dorești.
Am privit-o cum pleacă pe drumul curățat de zăpadă. De data aceasta, nu mai aveam sentimentul că o pierdusem din nou.
În zilele următoare am vorbit la telefon de câteva ori. Apoi a venit din nou, într-o duminică, fără să aștepte vreo sărbătoare.
Nu ne-am recuperat cei șapte ani pierduți și nici nu am putut șterge toate rănile dintre noi. Dar am început să ne cunoaștem din nou, fără să ne mai cerem să fim perfecte.
Am înțeles atunci că uneori o ușă deschisă nu este suficientă pentru a repara o relație. Este nevoie de răbdare, de ascultare și de curajul de a recunoaște că și celălalt a suferit.
Irina venise în Ajun doar ca să-și ia lucrurile și să plece. Viscolul o ținuse peste noapte, dar nu vremea ne apropiase, ci faptul că, pentru prima dată după mulți ani, ne ascultaserăm una pe cealaltă.
Iar pentru mine, cel mai frumos dar de Crăciun nu fusese masa pregătită sau casa plină de lumină. Fusese faptul că fiica mea îmi spusese din nou “mamă” fără să se grăbească să plece.