Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Bărbatul mă privea cu atenție, încercând parcă să lege numele meu de chipul femeii din fața lui.
— Stela Popescu? a întrebat el.
Am simțit un fior. Nu-mi mai auzisem numele întreg rostit în felul acela de foarte mulți ani.
— Da. De unde mă cunoașteți?
Emil a zâmbit și și-a scos ochelarii.
— Eu sunt domnul învățător Munteanu. Am fost învățătorul dumneavoastră în clasele primare. Vă amintiți de mine?
Am rămas cu mâna pe marginea mesei.
— Domnul Munteanu? Dumneavoastră sunteți?
Am privit chipul lui încărunțit și, dintr-odată, mi-am amintit de bărbatul tânăr care intrase în clasa noastră cu un teanc de cărți și cu un zâmbet pe care nu-l uitasem niciodată.
— Nu-mi vine să cred! Au trecut atâția ani!
— Au trecut, doamnă Stela. Dar unele chipuri rămân în minte.
Cătălina stătea lângă ușă și ne privea nedumerită.
— Vă cunoașteți?
— A fost învățătorul meu. Omul care m-a ajutat când eram copil și nu aveam prea multe motive să cred că voi reuși ceva în viață.
Emil a făcut un gest modest cu mâna.
— Nu am făcut nimic deosebit. Mi-am făcut meseria.
— Pentru dumneavoastră poate că a fost meserie. Pentru mine a însemnat foarte mult.
M-am așezat lângă el și l-am rugat să-mi povestească ce făcuse în toți acești ani.
Mi-a spus că lucrase până la pensionare la școala dintr-o localitate apropiată. Nu se căsătorise și nu avusese copii. Sora lui locuia într-un sat vecin, iar în ultimii ani se vizitaseră tot mai rar din cauza problemelor de sănătate și a drumurilor grele.
În Ajun pornise spre ea cu mașina, având în geantă câteva cărți și daruri pentru copiii pe care îi ajuta. Nu apucase să parcurgă toată distanța când mașina i se oprise.
— Am încercat să găsesc un loc de unde să pot telefona, dar viscolul s-a întețit. Am văzut lumina casei dumneavoastră și am sperat că mă va primi cineva până se liniștește vremea.
— Bine că ați ajuns aici, i-am spus.
Cătălina s-a apropiat și a privit geanta de lângă perete.
— Și cărțile acelea sunt pentru copii?
— Da. Le-am cumpărat pentru câțiva copii pe care îi cunosc. Unii nu au prea multe cărți acasă, iar eu încerc să le duc câte ceva în fiecare iarnă.
Am zâmbit.
— Așa era și când eram eu elevă. Întotdeauna aveați grijă să nu ne lipsească o carte bună.
Emil m-a privit cu blândețe.
— Îmi amintesc că vă plăcea să citiți. Erați o fetiță tăcută, dar foarte atentă la lecții.
Am simțit că mă întorc pentru câteva clipe în clasa aceea veche, cu bănci de lemn și sobă în colț.
— Nu aveam prea multe acasă, am spus. Mama murise, iar tata se descurca greu. De multe ori veneam la școală fără pachet și mă rușinam să spun că nu aveam ce să mănânc.
— Știu că ați trecut printr-o perioadă grea. Dar îmi amintesc și cât de mult vă străduiați. Vă împrumutam cărți pentru că vedeam că le citiți cu drag.
— Iar într-o zi mi-ați spus că nu trebuie să-mi fie rușine să învăț, chiar dacă nu am tot ce au ceilalți copii.
Emil a zâmbit.
— Mă bucur că ați ținut minte.
— Nu am uitat niciodată. Cuvintele acelea m-au ajutat să merg mai departe.
În timp ce vorbeam, am observat că Cătălina nu mai privea bărbatul cu aceeași neîncredere. Îi adusese o pătură mai groasă și îi pusese lângă cană o farfurie cu felii de cozonac.
— Vă rog să luați. Este făcut în casă, i-a spus ea.
Emil i-a mulțumit.
— Vă mulțumesc. Nu vreau să vă stric seara.
— Nu ne-o stricați, a răspuns Cătălina. Îmi pare rău că v-am primit cu atâta neîncredere.
Nu i-am reproșat nimic. Am înțeles că uneori oamenii se tem de ceea ce nu cunosc, dar speram să nu uite că frica nu trebuie să ne facă să închidem ușa în fața cuiva aflat la nevoie.
Am încercat din nou să-l sun pe Sorin. De data aceasta am reușit să vorbesc câteva clipe cu el. Mi-a spus că drumul era blocat și că nu putea ajunge acasă până dimineață.
— Mamă, aveți grijă să nu iasă nimeni pe vremea asta. Dacă omul nu poate pleca, lasă-l să rămână peste noapte.
— Așa am de gând, fiule.
Emil a insistat că poate dormi în antreu, dar i-am pregătit camera de oaspeți. Avea un pat curat, o pătură groasă și tot ce îi trebuia pentru o noapte liniștită.
Înainte să se retragă, m-a privit și mi-a spus:
— Doamnă Stela, nu știu cum să vă mulțumesc. Am bătut la mai multe porți în seara aceasta, dar nimeni nu a deschis. Dumneavoastră m-ați primit fără să știți cine sunt.
— Nu trebuia să știu cine sunteți ca să vă ajut. Era suficient să vă văd în frig.
În dimineața de Crăciun, viscolul se potolise. Sorin a reușit să ajungă acasă și ne-a ajutat să aflăm unde fusese lăsată mașina lui Emil. După ce am găsit o persoană care să-l ajute cu reparația, bărbatul s-a pregătit să plece spre sora lui.
Înainte să iasă pe poartă, s-a întors spre mine.
— Stela, aș vrea să vă mai spun ceva. În toți anii în care am fost învățător, am întâlnit mulți copii. Unii au avut norocul să fie sprijiniți de familie, alții au trebuit să lupte mai mult. Dar dumneavoastră ați fost dintre cei care nu au renunțat.
Mi-au dat lacrimile.
— Și dumneavoastră ați fost dintre cei care nu ne-au lăsat să renunțăm.
Emil m-a îmbrățișat scurt și mi-a promis că mă va suna când va ajunge la sora lui.
După plecarea lui, Cătălina a venit lângă mine.
— Mamă Stela, dacă nu deschideați aseară, omul acesta ar fi rămas în viscol. Nici nu vreau să mă gândesc ce s-ar fi putut întâmpla.
Am privit-o și i-am răspuns liniștit:
— Nici eu nu vreau să mă gândesc. De aceea am deschis.
Nu i-am ținut o lecție și nici nu i-am cerut să-și recunoască greșeala de mai multe ori. Era suficient că înțelesese.
În săptămânile următoare, Emil m-a sunat de câteva ori. Îmi povestea despre sora lui și despre copiii cărora le ducea cărți. Într-o zi mi-a spus că își amintea și acum de fetița care citea în pauze, în timp ce ceilalți se jucau în curtea școlii.
Am râs amândoi.
În anul următor, înainte de Crăciun, am primit un telefon de la el. M-a întrebat dacă poate să mă viziteze și dacă mi-ar plăcea să aducă și câteva cărți pentru copiii din sat.
Am fost bucuroasă să-l primesc. De data aceasta, nu mai venea un străin prins de viscol, ci un om pe care îl cunoșteam și căruia îi datoram o parte din curajul meu de copil.
Cătălina a pregătit masa și a pus încă o farfurie fără să o rog.
Atunci am înțeles că o ușă deschisă poate schimba nu doar seara unui om, ci și felul în care o familie privește lumea din jur.
Nu știi niciodată cine se află în fața porții tale. Dar nu trebuie să cunoști povestea cuiva ca să-i oferi puțină căldură, un ceai și un loc sigur până trece viscolul.
În Ajunul acela, eu nu primisem doar un musafir. Îl întâlnisem din nou pe omul care, cu mulți ani în urmă, mă învățase că niciun copil nu trebuie să renunțe la visurile lui doar pentru că viața i-a fost grea.