Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Florica a întins mâna spre caiet, dar eu l-am ținut încă o clipă la piept.
— Lasă-mă să citesc eu.
— Este caietul mamei mele, Lavinia.
— Știu. Tocmai de aceea vreau să auzi ce a scris.
Marius s-a apropiat. Rudele rămăseseră în curte, ocupate cu împărțirea cărnii, iar noi trei eram lângă ușa dormitorului bunicii Ileana.
Am deschis caietul la ultima pagină.
Scrisul era tremurat, mult mai nesigur decât pe primele foi.
Am început să citesc.
— “Prăjitura asta i-am arătat-o Laviniei fiindcă are răbdare și nu se grăbește. Rețetele nu sunt avere și nici rang în familie. Dacă cineva gătește cu drag pentru ai casei, trebuie primit lângă tine, nu ținut la ușă.”
Florica a încremenit.
Marius s-a uitat spre mama lui.
Eu am continuat.
— “Florica mea știe multe lucruri, dar uneori vrea să fie numai cum spune ea. Dacă eu nu mai sunt, să nu vă certați pentru caiet. L-am dat Laviniei fiindcă ea m-a întrebat cum fac, nu doar ce pun în prăjitură.”
Am închis caietul.
Florica nu mai avea zâmbetul acela cu care reușise cincisprezece ani să transforme fiecare înțepătură într-o presupusă glumă.
— Mama a scris asta despre mine?
— Da.
— Când?
— Cu două luni înainte să moară.
Florica s-a așezat pe marginea patului.
Pentru o clipă mi-a părut foarte bătrână.
— De ce nu mi-ai spus că ai caietul?
— Pentru că bunica mi-a cerut să-l păstrez. Și pentru că nu voiam să-l folosesc ca să demonstrez ceva.
— Dar astăzi exact asta faci.
Am simțit cum mi se strânge stomacul.
Înainte să răspund, Marius a intervenit.
— Nu, mamă. Astăzi eu am cerut să gust prăjitura. Și tot eu am stat cincisprezece ani lângă Lavinia în timp ce tu făceai glume pe seama ei.
Florica s-a întors spre el.
— Erau glume.
— Nu pentru ea.
— Și tu de când ai devenit atât de sensibil?
Marius a tras aer în piept.
— Din momentul în care mi-am dat seama că am împlinit 50 de ani și încă îmi las soția să se apere singură în fața mamei mele.
Nu mă așteptasem la asta.
Florica, cu atât mai puțin.
— Eu am primit-o în familia asta.
— Ai primit-o, dar i-ai amintit mereu că tu hotărăști cât loc are.
Florica s-a ridicat.
— După tot ce fac eu pentru voi…
— Mamă, nu despre asta vorbim.
Am pus mâna pe brațul lui Marius.
— Lasă-mă pe mine.
M-am întors spre Florica.
— Nu vreau să te fac de rușine. Nici nu vreau să stăm aici și să numărăm toate lucrurile pe care mi le-ai spus în cincisprezece ani. Vreau doar să se termine.
— Ce să se termine?
— Să fiu trimisă la chiuvetă de fiecare dată când familia face ceva împreună. Să fiu tratată ca și cum nu mă pricep la nimic înainte să încerc. Și să mi se spună că sunt glume atunci când mă doare.
Florica s-a uitat la caiet.
— Mama te-a învățat să faci prăjitura?
— De trei ori. Prima dată am ars foile.
Marius a râs scurt.
— Asta n-ai povestit.
— Pentru că nu era nimic eroic în asta.
Florica și-a trecut degetele peste coperta caietului.
— Și a doua oară?
— Am pus prea multă cremă și au alunecat foile.
Pentru prima dată, colțul gurii i s-a mișcat.
— Exact așa am făcut și eu prima dată.
Am privit-o surprinsă.
— Bunica nu mi-a spus.
— Normal că nu. Mama avea talentul să păstreze pentru ea eșecurile copiilor.
Tensiunea nu dispăruse, dar ceva se fisurase în ea.
Din curte s-a auzit vocea unei rude:
— Florica, cui îi dai bucățile pentru afumat?
Soacra mea s-a îndreptat instinctiv spre ușă.
Apoi s-a oprit.
— Marius, du-te tu și spune-le să împartă carnea egal. Cârnații îi punem în două lăzi, iar untura o împărțim după ce terminăm.
Marius a zâmbit.
— Eu?
— Ai 50 de ani. Cred că poți împărți un porc fără mama lângă tine.
A ieșit râzând.
Am rămas cu Florica.
Mi-a întins caietul.
— Este al tău. Mama a hotărât.
— Dacă vrei, îl putem copia.
A clătinat din cap.
— Nu acum.
Am crezut că discuția se terminase.
Dar când am ajuns la ușă, Florica m-a strigat.
— Lavinia.
M-am întors.
— De ce ai continuat să vii?
— Unde?
— Aici. După toate glumele mele. După toate dățile când te-am pus să speli vasele.
M-am gândit puțin.
— Pentru Marius. Pentru bunica Ileana. Și pentru că mult timp am crezut că, dacă sunt suficient de răbdătoare, într-o zi o să mă consideri și pe mine din familie.
Florica și-a coborât privirea.
— Cincisprezece ani sunt cam mulți pentru un examen.
— Sunt.
— Îmi pare rău.
Nu am alergat s-o îmbrățișez.
Unele scuze au nevoie de timp înainte să devină încredere.
— Mulțumesc că ai spus-o.
Ne-am întors în curte.
Carnea era deja tranșată pe masa mare, fără sânge, iar rudele pregăteau pachetele. Colacii de cârnați afumați, maro-roșiatici, fuseseră așezați separat, iar câteva vase curate așteptau untura.
Florica s-a uitat spre chiuveta de vară, unde se strânseseră din nou farfurii și căni.
Apoi spre mine.
— Lavinia, lasă vasele.
Una dintre rude a râs.
— Cine le spală atunci?
Florica s-a întors spre Marius.
— Sărbătoritul.
Toată lumea a râs, inclusiv eu.
Marius a ridicat mâinile.
— Așa îmi trebuie dacă am împlinit 50 de ani.
Mai târziu am adus prăjitura.
De data aceasta Florica a tăiat-o.
A pus câte o bucată fiecăruia, apoi și-a luat și ea una.
— Este bună? a întrebat cineva.
Florica a mestecat încet.
— Este a mamei.
Apoi s-a uitat la mine.
— Dar mâna este a Laviniei.
N-a fost o transformare miraculoasă.
În lunile următoare, Florica s-a mai oprit de câteva ori la jumătatea unei observații. Uneori îi vedeam vechiul zâmbet apărând înaintea unei înțepături, apoi dispărând.
Marius s-a schimbat și el.
Nu mă mai strângea pe genunchi pe sub masă când mama lui mă jignea. Vorbea.
Nu împotriva ei, ci pentru limita pe care ar fi trebuit s-o pună cu ani înainte.
În iarna următoare, când am mers din nou la socri pentru împărțirea cărnii, Florica m-a chemat lângă ea.
— Lavinia, tu faci lista. Eu încurc mereu cine ia cârnați și cine ia untură.
— Și vasele?
S-a uitat spre Marius.
— Avem un specialist.
Am râs.
Înainte să plecăm, mi-a pus în brațe o pungă cu nucă.
— Pentru prăjitură.
— A cui?
Florica a zâmbit.
— A bunicii. Făcută de tine.
Am luat punga.
Nu câștigasem un concurs și nici nu-i luasem locul nimănui în familie.
Doar încetasem, după cincisprezece ani, să mai accept locul pe care altcineva îl alesese pentru mine.