Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Am intrat în casă și m-am întors cu un caiet cu coperte albastre, pe care mama îl ținea de obicei într-un sertar al bufetului.
I l-am întins.
— Deschide la vară, mi-a spus.
Am găsit paginile.
Mama notase fiecare cheltuială.
Purcelul: 1.100 de lei, plătiți de Nicoleta.
Furaje cumpărate de mine în lunile următoare. Porumb. Orz. Alte cheltuieli mici.
Apoi apăreau cei 800 de lei ai lui Doru, împărțiți în câteva cumpărături de furaje.
Mirela s-a apropiat.
— Pot să văd?
I-am întins caietul.
A citit în tăcere.
— Doru, tu știai că Nicoleta a cumpărat purcelul?
Fratele meu și-a scos mănușile.
— Știam că a dat niște bani.
— Niște bani? A plătit tot purcelul.
— N-am întrebat exact.
Mama a ridicat sprâncenele.
— Asta este problema. N-ați întrebat niciunul.
Mirela a răsfoit pagina următoare.
— Ce sunt semnele astea?
— Zilele în care a venit cineva să ajute, a răspuns mama.
Lângă aproape fiecare săptămână apărea numele meu.
Nicoleta.
Nicoleta.
Nicoleta.
Uneori apărea și Anica.
De câteva ori, Doru.
Numele Mirelei nu apărea.
Nu fiindcă mama încercase să pregătească o dovadă împotriva ei. Pur și simplu notase cine făcuse treaba.
— Eu nici n-am știut că ții socoteala asta, i-am spus.
— După ce mi-a murit ginerele, te-am văzut cum ai început să faci singură lucruri pe care înainte le făceați doi. Și m-am gândit că într-o zi o să vină cineva să spună că totul s-a făcut de la sine.
M-am uitat spre ea.
— Mamă…
— Lasă-mă să termin.
S-a întors spre Doru.
— Tu ești băiatul meu și te iubesc. Dar 800 de lei nu înseamnă jumătate din porc.
Doru a dat din cap.
— Știu.
— Acum știi.
Mirela a pus caietul pe masă.
— Atunci spuneți cât ni se cuvine.
Tonul ei se schimbase.
Nu mai poruncea.
Mama s-a uitat la mine.
— Nicoleta hotărăște.
— De ce eu?
— Pentru că porcul este al tău.
Am privit masa cu carnea deja tranșată, bucățile pentru afumat, slănina și carnea pregătită pentru cârnați.
Aș fi putut spune că nu le dau nimic.
Pentru câteva secunde, după umilința de mai devreme, recunosc că mi-a trecut prin minte.
Dar nu asta voiam.
— Doru a contribuit cu 800 de lei, am spus. Primește carne în valoarea contribuției lui. Și mama își păstrează partea ei pentru iarnă.
Mirela m-a privit.
— Atât?
— Ce înseamnă “atât”?
— Noi suntem trei.
— Iar eu sunt una. Dar porcul nu a mâncat după numărul oamenilor din casele noastre. A mâncat ce am cumpărat eu și ce a cumpărat Doru.
Mama și-a ascuns un zâmbet.
Doru a spus:
— Nicoleta are dreptate.
Mirela s-a întors spre el.
— Acum are dreptate?
— A avut dreptate și înainte. Eu trebuia să spun ceva când ai început să împarți carnea.
— Și m-ai lăsat să mă fac de râs.
— Nu te-a pus nimeni să-i spui unei femei că nu-i trebuie șuncă fiindcă n-are bărbat.
Mirela a închis gura.
Era prima dată când Doru îi răspundea atât de direct.
Am început să refacem împărțeala.
Am scos din lada lor cotletul și o parte din șuncă. Am cântărit aproximativ cât trebuia, fără să transformăm curtea într-o contabilitate absurdă până la ultimul gram.
Doru a primit o parte corectă de carne, slănină și cârnați.
Mama și-a păstrat suficient pentru lunile de iarnă.
Restul a rămas la mine.
Când am ajuns la urechi și picioare, Mirela și-a coborât privirea.
— Pe astea cine le ia?
Am ridicat din umeri.
— Eu le iau.
S-a uitat surprinsă.
— După ce am spus?
— Le folosesc. Problema nu erau urechile și picioarele, Mirela. Problema era că ai hotărât că numai pe astea le merit.
Nu a răspuns.
Mai târziu, când pregăteam carnea pentru cârnați, a venit lângă mine.
— Nicoleta.
— Da?
— Îmi pare rău pentru ce am spus.
Am continuat să așez bucățile în vas.
— De ce ai spus-o?
A tras aer în piept.
— Nu știu. Poate fiindcă în familia mea așa se vorbea. Bărbatul primea bucata bună, familia cu mai mulți oameni lua mai mult. N-am stat să mă gândesc.
— Eu am avut bărbat, Mirela.
Și-a coborât ochii.
— Știu.
— Faptul că a murit nu m-a făcut jumătate de om.
— Știu.
— Atunci să nu mai uiți.
A dat din cap.
Nu ne-am îmbrățișat.
Nici nu era nevoie.
În seara aceea, Doru a încărcat în mașină lada lor. Înainte să închidă portbagajul, a venit la mine.
— La anul îmi spui din primăvară cât costă purcelul și furajele.
— De ce?
— Dacă mai creștem unul, vreau să contribui de la început.
— Și vii și la muncă?
A zâmbit.
— Asta era condiția, nu?
— Asta este partea pe care o uiți mereu.
— Atunci îmi amintești.
Mama îl auzea de lângă ușă.
— Nu-i amintește nimeni! a strigat ea. Are 55 de ani!
Am râs.
Chiar și Mirela a zâmbit.
După ce au plecat, am rămas cu mama să strângem.
Ningea liniștit.
Colacii de cârnați afumați, maro-roșiatici, erau puși la rece, iar untura urma să fie topită a doua zi.
Mama s-a așezat din nou pe scaun.
— Ești supărată pe mine?
— Pentru ce?
— Că am tăcut atâția ani.
M-am așezat lângă ea.
— Puțin.
A zâmbit trist.
— Merit.
— Dar astăzi ai vorbit.
— Trebuia mai devreme.
— Da.
Mi-a luat mâna.
— După ce a murit soțul tău, toți s-au obișnuit că tu poți singură. Și eu m-am obișnuit. Asta nu înseamnă că era drept.
Am strâns-o de mână.
În iarna aceea, cămara mea a fost plină.
Nu pentru că luasem ceva de la fratele meu, ci pentru că păstrasem ceea ce muncisem.
Iar în primăvară, Doru a venit într-o sâmbătă cu o veste.
— Am găsit purcei. Mergem să alegem?
— Cine plătește?
— Jumătate eu, jumătate tu.
— Furajele?
— La fel.
— Munca?
A oftat teatral.
— Știam că ajungem aici.
— Munca?
— Vin și la muncă.
Din mașină a coborât și Mirela.
— Și eu, a spus.
Am ridicat sprâncenele.
— Tu?
— Da. Dar am o condiție.
— Care?
— La iarnă nu mă mai lăsați pe mine să împart carnea.
Mama, care ne auzise din curte, a izbucnit în râs.
— Asta, Mirela, este prima idee bună pe care ai avut-o la împărțeală!
Și așa am început anul următor: nu cu promisiunea că nu ne vom mai certa niciodată, ci cu o regulă mult mai simplă.
Cine voia o parte din muncă trebuia să fie acolo înainte ca partea bună să ajungă pe masă.