Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 La celălalt capăt al telefonului, Simona a rămas câteva secunde fără să spună nimic.
— Cine este?
Mariana s-a uitat la mine.
— Sunt vecina mamei tale. Mariana.
— Și de ce vorbești dumneata la telefonul mamei?
— Pentru că am găsit-o dimineață în palton, în propria casă.
Am simțit cum îmi ard obrajii.
— Mariana, ajunge.
— Nu, Rodica. Nu ajunge.
Simona a ridicat vocea.
— Mama exagerează mereu cu frigul. Are pături, are haine groase. Eu încerc doar să nu arunce banii pe gaz.
Mariana s-a uitat spre termostat.
— Banii cui?
— Ce contează?
— Contează. Factura este plătită din pensia ei.
Simona a tăcut.
— Mamă, tu i-ai arătat facturile?
Am luat telefonul din mâna Marianei.
— Da.
— De ce?
Întrebarea aceea m-a făcut să mă opresc.
— Pentru că sunt facturile mele, Simona.
Fiica mea a clipit.
— N-am spus că nu sunt.
— Dar de luni întregi te porți de parcă trebuie să-ți cer voie să pornesc centrala.
— Mamă, eu încerc să te protejez. Gazul este scump. Tu nu înțelegi cât de repede se duc banii.
— Am 75 de ani, nu șapte.
Mariana s-a retras câțiva pași. Înțelesese că de aici trebuia să vorbesc eu.
— Pensia mea intră în contul meu. Factura se plătește automat. Nu am restanțe. Nu ți-am cerut bani pentru gaz.
— Și dacă într-o zi nu-ți mai ajung?
— Atunci îți spun.
— Dar eu văd consumul și…
— Asta este problema.
Simona s-a încruntat.
— Ce problemă?
— Ți-am dat acces ca să vezi dacă se strică ceva când sunt singură. Nu ca să-mi cobori temperatura de fiecare dată când o ridic.
Vocea mi-a tremurat.
— Azi-noapte am dormit cu paltonul peste pijama.
Expresia Simonei s-a schimbat.
— De ce nu mi-ai spus?
— Ți-am spus că mi-e frig.
— Nu mi-ai spus de palton.
— Trebuia să ajung la palton ca să mă crezi?
Simona și-a dus mâna la frunte.
— Mamă, eu n-am vrut asta.
— Știu.
— Atunci de ce vorbești de parcă te-am pedepsit?
M-am uitat spre soba rece.
— Pentru că așa am început să mă simt. De fiecare dată când puneam 20 sau 21 de grade, mă sunai. Ajunsesem să tresar când pornea telefonul.
Simona n-a mai răspuns.
Mariana a pus mâna pe calorifer.
— Rodica, dă-l mai tare.
M-am apropiat de termostat.
Pentru o clipă am ezitat.
Era absurd.
Casa era a mea. Gazul îl plăteam eu. Și totuși mă uitam la fiica mea pe ecran înainte să ating butonul.
Simona a observat.
— Mamă…
Am ridicat temperatura la 21 de grade.
După câteva secunde, centrala a pornit.
Am așteptat să văd dacă Simona o coboară din telefon.
N-a făcut-o.
— Scoate-mă din aplicație, a spus.
— Ce?
— Nu știu dacă poți singură. Când vine cineva care se pricepe, schimbă parola sau șterge accesul meu. Eu nu mai trebuie să pot modifica temperatura.
Mariana a dat încet din cap.
Eu am rămas tăcută.
— Poți să vezi dacă centrala funcționează, dacă există o variantă fără control? am întrebat.
— Dacă vrei tu. Dacă nu, nu.
A fost prima dată când a spus “dacă vrei tu”.
În după-amiaza aceea, nepotul Marianei a venit și a schimbat setările. Simona nu mai putea modifica temperatura din Spania.
Eu am păstrat controlul.
În prima noapte am pus 21 de grade.
M-am culcat fără palton.
M-am trezit o singură dată și, din obișnuință, m-am uitat spre telefon.
Nu suna.
Dimineața erau 20,7 grade în dormitor.
Mi-am făcut ceaiul fără două pulovere pe mine.
După câteva zile, Simona m-a sunat.
— Cum e în casă?
— Cald.
— Cât ai pus?
Am tăcut.
— Nu, a spus ea repede. Nu trebuie să-mi spui. Încă mă obișnuiesc.
Am râs pentru prima dată.
— La 21.
— Și factura?
— O plătesc.
— Bine.
Apoi m-a întrebat ceva ce nu mă mai întrebase de mult:
— Tu cum te simți?
Nu centrala.
Nu consumul.
Eu.
— Mai bine.
În februarie a venit factura.
Era mai mare decât în luna precedentă.
Am plătit-o.
Mi-au rămas bani pentru mâncare, medicamente și celelalte cheltuieli.
Am făcut chiar și ceea ce Simona părea să fi uitat că încă știu să fac: mi-am calculat singură bugetul pentru luna următoare.
La începutul lui martie, Simona a venit în țară pentru câteva zile.
Când a intrat în casă, și-a scos geaca.
— E cald.
— Este.
S-a uitat spre termostat.
Nu s-a apropiat de el.
Am observat gestul și n-am spus nimic.
Seara am stat amândouă în bucătărie. Mariana trecuse pe la noi și plecase după ce o privise lung pe Simona.
— Cred că vecina ta mă urăște, a spus fiica mea.
— Nu te urăște. Dar m-a găsit în palton.
Simona și-a coborât ochii.
— Nu pot să-mi scot imaginea asta din cap.
— Nici eu.
— Am crezut că am grijă de tine.
— Ai avut grijă de factură.
A ridicat privirea.
— Și am uitat de omul care o plătea.
— Da.
Nu i-am spus că nu fusese nimic grav.
Fusese.
Nu pentru că 17 grade însemnau același lucru pentru fiecare om, ci pentru că eu îi spusesem clar că îmi era frig, iar ea hotărâse de la distanță că știa mai bine ce puteam suporta.
— Îmi pare rău, mamă.
— Te cred.
— Mai pot să te ajut cu lucrurile de aici?
— Sigur.
— Dar fără să hotărăsc eu?
— Exact.
A zâmbit.
Înainte să plece înapoi în Spania, mi-a scris pe o foaie numerele pentru service-ul centralei și pentru instalator.
— Dacă apare o problemă, mă suni și pe mine.
— Te sun.
— Dar termostatul rămâne la tine.
— Rămâne.
În iarna următoare, într-o dimineață geroasă, telefonul a sunat.
Era Simona.
— Mamă, am văzut că la voi sunt minus zece grade.
Am privit spre termostat.
— Și?
A râs.
— Și nimic. Voiam doar să te întreb dacă ești bine.
— Sunt. În casă sunt 21.
— Perfect.
După ce am închis, am pus încă un lemn în sobă. Nu pentru că era nevoie, ci pentru că îmi plăcea mirosul și căldura aceea veche.
Apoi m-am așezat lângă fereastră, în bluza mea obișnuită, fără palton și fără două pături peste mine.
Fiica mea continua să aibă grijă de mine.
Doar că învățase, în sfârșit, diferența dintre a avea grijă de cineva și a hotărî în locul lui.