Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Rareș n-a mai insistat la telefon, dar după două zile, când utilajele au reușit să deschidă drumul, m-a sunat din nou.
— Vin mâine dimineață.
— Singur?
— Singur.
A ajuns înainte de prânz. Și-a lăsat mașina lângă drumul principal și a mers ultima bucată pe jos, fiindcă ulița era încă prea îngustă între nămeți.
Când a intrat în curte, primul lucru pe care l-a văzut a fost Ionuț despicând câteva lemne lângă șopron.
— Cine e?
— Nepotul lui Petre.
Rareș s-a uitat spre lemne.
— De unde le-ai cumpărat?
— Nu le-am cumpărat.
Petre a ieșit din casă.
— Sunt din pădurea mamei tale.
Rareș l-a recunoscut.
— Domnule Petre?
— Tot eu.
Fiul meu și-a scos căciula.
— Nu știam că mai veniți pe aici.
Petre l-a privit câteva secunde.
— Eu nu știam că vrei să vinzi pădurea.
Rareș s-a întors spre mine.
— Mamă, n-am venit să ne certăm.
— Nici eu. Îmbracă-te bine și mergem.
— Unde?
— În pădure.
A oftat, dar nu s-a împotrivit.
Am mers doar până unde drumul ne permitea. Eu n-aș fi putut străbate zăpada adâncă, așa că Petre ne-a dus cu mașina lui până aproape de marginea terenului, apoi am continuat încet pe o potecă deschisă de câțiva oameni din zonă.
Rareș mergea înaintea mea.
La un moment dat, Petre s-a oprit.
— De aici începe partea pe care a refăcut-o Dumitru.
Rareș s-a uitat în jur.
— Ce înseamnă “a refăcut-o”?
— Cu ani în urmă, aici fusese exploatată o porțiune. Tatăl tău s-a ocupat să fie replantată și îngrijită. Nu singur și nu după capul lui. Cu oamenii care știau ce trebuie făcut și cu respectarea regulilor silvice.
În fața noastră erau arbori mai tineri decât cei din partea veche.
Rareș i-a privit fără să spună nimic.
Petre a continuat:
— Dumitru nu vedea pădurea ca pe un depozit din care scoți tot ce poți. Lua cât era permis și cât îi trebuia pentru casă. Se gândea la iarna următoare și la anii următori.
— De ce nu mi-a spus niciodată?
— Ți-a spus. Numai că atunci erai tânăr și nu te interesa.
Rareș s-a întors brusc.
— Nu-mi amintesc.
— Eu îmi amintesc. Ai venit odată cu el. Aveai vreo douăzeci și ceva de ani. După o oră ai spus că îngheți și ai plecat înapoi la mașină.
Mi-am amintit și eu.
Rareș a zâmbit jenat.
— Posibil.
Petre a scos din geacă o copie după una dintre evidențele pe care mi le arătase.
— Asta nu este testament și nici vreo hârtie secretă. Sunt însemnările lui despre lucrările făcute și despre lemnul pregătit pentru gospodărie. Eu le-am păstrat fiindcă mă ajutau să știu ce făcusem de la un an la altul.
Rareș a luat foaia.
— Și lemnele aduse mamei?
— Erau pregătite din toamnă. Viscolul doar ne-a prins înainte să le putem duce pe toate la ea.
Fiul meu a rămas cu foaia în mână.
— Eu credeam că trebuie să plătească oameni să vină să taie de fiecare dată.
— Asta se întâmplă când vorbești despre o pădure pe care n-ai mai văzut-o de douăzeci de ani, a spus Petre.
Tonul lui nu era răutăcios.
Tocmai de aceea Rareș n-a răspuns.
La întoarcere, am mers mai încet.
Fiul meu m-a prins de braț când am alunecat.
— Mamă, de ce nu mi-ai spus că mai ai lemne doar pentru o săptămână?
M-am oprit.
— Ți-am spus.
A rămas nemișcat.
— La telefon.
Și-a coborât privirea.
— Ai dreptate.
— Mi-ai răspuns că se rezolvă și ai continuat să vorbești despre cumpărător.
N-a încercat să se apere.
Acasă, Petre și Ionuț au plecat după ce au mai așezat câteva lemne în șopron.
Rareș a rămas.
Am aprins soba și am pus apă la încălzit.
— Cât ți-a oferit omul pentru pădure? l-am întrebat.
Mi-a spus suma.
— Și ce voiai să faci cu banii?
— Să achit o parte din credit. Și să-ți dau și ție.
— Din banii mei?
A tresărit.
— Când spui așa…
— Cum să spun? Pădurea este a mea.
— Știu.
— Nu cred că știai cu adevărat. Ai spus că oricum ajunge cândva la tine.
Rareș s-a uitat spre sobă.
— A fost urât.
— A fost.
— Îmi pare rău.
Am dat din cap.
— Eu nu vreau să-ți las o ceartă după mine. Dar cât trăiesc aici, pădurea aceea îmi asigură o parte din căldură. Nu o vând ca să-ți fie ție rata mai mică.
— Nu mai vreau s-o vinzi.
— Eu oricum nu voiam.
Pentru prima dată în ziua aceea a zâmbit.
Apoi s-a ridicat și s-a dus spre șopron.
— Ce faci?
— Vreau să văd câte lemne ai.
Le-a numărat aproximativ, a întrebat cât consum într-o zi geroasă și l-a sunat pe Petre.
Nu ca să-i spună ce să facă.
Ca să întrebe.
În următoarele două zile a rămas la mine. A curățat zăpada de la poartă, a dus lemne lângă sobă și a ajutat câțiva vecini mai bătrâni să-și deschidă cărări până la drum.
Înainte să plece, a pus dosarul cu oferta de vânzare pe masă.
— Îl iau cu mine.
— Ce faci cu el?
— Îi spun omului că nu vindem.
— Nu vindem?
S-a corectat imediat.
— Că nu vinzi.
Am zâmbit.
— Așa este mai bine.
În primăvară, Rareș a venit din nou. De data aceasta fără dosare.
A mers cu Petre în pădure și a stat acolo aproape toată ziua. A întrebat despre lucrările necesare, despre ce se poate recolta legal și despre ce trebuie lăsat să crească.
Nu a devenit peste noapte omul care fusese tatăl lui.
Nici nu trebuia.
Dar a început să înțeleagă ce moștenise de fapt de la el.
Nu doar niște arbori.
O responsabilitate.
În toamna următoare, Rareș m-a sunat înainte să înceapă frigul.
— Mamă, am vorbit cu Petre. Lemnele pentru iarnă sunt pregătite. Vin sâmbătă și le aducem.
— Ai timp?
— Îmi fac.
În noiembrie, șopronul era plin înainte de prima ninsoare.
Rareș a așezat ultimul braț de lemne și s-a uitat mulțumit spre stivă.
— Ajung?
— Dacă nu vine o iarnă cumplită, ajung.
— Și dacă vine?
— Mai vedem.
A scuturat rumegușul de pe mănuși.
— Nu. Dacă vine, mă suni înainte să rămâi cu lemne pentru o săptămână.
L-am privit.
— Și dacă ai de semnat niște acte?
A început să râdă.
— Le arunc în sobă.
— Să nu faci asta. Hârtia aprinde repede, dar nu ține de cald.
Am râs amândoi.
Pădurea a rămas a mea.
Iar fiul meu a înțeles, în sfârșit, că lucrurile lăsate de părinți nu se măsoară întotdeauna după cât poți obține pe ele, ci și după rostul pentru care au fost păstrate.