Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Valeria s-a aplecat peste măsuță și a citit încă o dată numele de pe dovada de plată.
— Cecilia?
Nu i-am răspuns imediat.
Sorin răsfoia celelalte documente. Cu fiecare pagină, expresia lui se schimba.
— Septembrie… octombrie… noiembrie… Astea sunt transferuri făcute de dumneavoastră?
— Da.
— Către Mirela?
— Da.
S-a întors spre soția lui.
— De ce nu mi-ai spus?
Mirela și-a șters obrajii.
— Pentru că atunci când ai rămas fără serviciu nu mai dormeai noaptea. Te uitai la facturi și spuneai că ne-ai lăsat pe toți baltă. Mama a vrut să ne ajute.
— Dar eu am crezut că ne descurcăm din salariul tău și din economiile noastre.
— Economiile aproape se terminaseră.
Sorin s-a așezat pe marginea canapelei.
Valeria a rămas lângă calorifer.
— Și cât a dat? a întrebat ea.
Mirela a privit-o.
— Destul cât să nu avem restanțe la întreținere.
— Asta nu înseamnă că a plătit tot.
Am scos din plic o foaie pe care îmi notasem sumele.
— Nu am plătit tot. În septembrie am dat 1.200 de lei. În octombrie, 1.500. În noiembrie am ajutat cu încă 1.500, iar în decembrie am dat 2.000 de lei pentru că întreținerea crescuse și veneau și celelalte facturi.
Sorin a ridicat ochii spre mine.
— Șase mii două sute de lei?
— Da.
— Din pensie?
— Din pensie și din economiile mele.
Valeria s-a uitat spre calorifer.
Nu mai avea nimic de spus despre robinet.
— De ce ai făcut asta pe ascuns? m-a întrebat Sorin.
— Pentru că Mirela mi-a spus că îți este greu. Și pentru că știu cum este să te trezești iarna cu facturile în față și să nu știi pe care s-o plătești prima.
— Dar trebuia să știu.
— Da.
Mirela s-a întors spre mine, surprinsă.
— Mamă…
— Trebuia să știe, Mirela. Am acceptat să păstrăm secretul fiindcă am crezut că îi protejăm demnitatea. Acum văd că am greșit.
Sorin și-a trecut mâna peste față.
— Eu mă lăudam în fața mamei că ne descurcăm.
Valeria s-a încruntat.
— Nu te-ai lăudat.
— Ba da, mamă. De fiecare dată când spuneai că eu țin casa, te lăsam să crezi asta.
— Ești bărbatul casei.
— Și ce legătură are asta cu cine plătește o factură?
Valeria a tăcut.
Sorin s-a ridicat și s-a dus la calorifer.
A deschis robinetul până la nivelul la care îl lăsasem eu dimineață.
— Caloriferul rămâne deschis.
— Sorin…
— Mama Mirelei este aici pentru că în apartamentul ei nu este căldură. Nu pentru că a venit să trăiască pe banii mei.
Valeria și-a strâns buzele.
— Eu doar încerc să am grijă de tine.
— Atunci începe prin a nu mai umili oamenii în numele meu.
Camera a amuțit.
În cei doi ani de când Valeria locuia cu ei, nu-l auzisem niciodată pe Sorin vorbindu-i astfel.
Nu țipa.
Tocmai de aceea fiecare cuvânt era clar.
— Mama ta poate sta aici doi ani și este firesc, a continuat el. Mama Mirelei vine două săptămâni fiindcă îngheață în apartamentul ei și devine “musafirul” căruia îi numerăm gradele din calorifer?
Valeria s-a uitat spre mine.
— Eu n-am știut că ai dat bani.
— Nu trebuia să dau bani ca să merit căldură, i-am spus.
A coborât privirea.
— Nu asta am vrut să spun.
— Ba exact asta ai spus dimineață.
Nu am ridicat vocea.
Nu aveam nevoie.
— Dacă nu plăteam nimic, tot nu era în regulă să-mi închizi caloriferul noaptea fără să-mi spui. Sunt 69 de ani, Valeria. Nu am venit aici să profit de copilul tău. Am venit fiindcă fiica mea nu m-a lăsat să dorm într-un apartament rece.
Valeria s-a așezat într-un fotoliu.
Pentru prima dată, părea rușinată.
— Și eu am rămas văduvă, a spus după câteva clipe. Când Sorin m-a adus aici, am avut mereu senzația că trebuie să-mi apăr locul.
Mirela s-a uitat la ea.
— De cine?
— Nu știu. Poate de nimeni.
A fost cel mai sincer lucru pe care îl auzisem de la ea.
— Atunci nu trebuie să-mi iei mie locul ca să-l păstrezi pe al tău, i-am spus.
Valeria a dat încet din cap.
Nu ne-am îmbrățișat.
Nu toate certurile de familie trebuie să se termine cu lacrimi și brațe deschise.
Dar în seara aceea caloriferul a rămas cald.
A doua zi, Sorin a venit la mine cu un caiet.
— Vreau să-mi spuneți exact cât v-am datorat în lunile astea.
— Nu v-am împrumutat banii.
— Știu. Dar vreau să vi-i dau înapoi.
— Atunci îi dai când ai din ce, fără să vă lipsiți de lucrurile necesare.
Își găsise între timp alt serviciu, dar salariul abia începuse să intre regulat.
Am stabilit împreună o sumă mică pe lună.
Mai important, Mirela și Sorin au început să vorbească deschis despre bani.
Fără secrete făcute din rușine.
Fără să pretindă unul în fața celuilalt că lucrurile merg mai bine decât mergeau.
Valeria a avut nevoie de câteva zile până să-mi vorbească normal.
Într-o dimineață am găsit-o în sufragerie, lângă calorifer.
Am crezut pentru o clipă că îl închide din nou.
În schimb, a pus mâna pe el.
— E destul de cald?
Am privit-o.
— Este.
— Noaptea trecută au fost minus doisprezece grade.
— Am dormit bine.
A rămas lângă fereastră.
— Cecilia, îmi pare rău.
Am așteptat.
— Nu pentru că ai plătit întreținerea, a continuat. Pentru că n-ar fi trebuit să conteze asta.
Am dat din cap.
— Asta voiam să auzi.
După aproape trei săptămâni, căldura a revenit în blocul meu.
Mirela a insistat să vină cu mine în prima seară, ca să se asigure că caloriferele chiar funcționează.
Sorin ne-a dus cu mașina.
Valeria a rămas în ușa apartamentului lor când am plecat.
— Cecilia!
M-am întors.
Ținea în mână o pătură groasă.
— Ia-o câteva zile. Pereții tăi or fi încă reci.
Am luat-o.
— Mulțumesc.
Nu deveniserăm prietene.
Dar începuserăm să ne vedem una pe cealaltă ca două femei care îmbătrâniseră, rămăseseră văduve și se temeau, fiecare în felul ei, să nu ajungă o povară pentru copii.
În februarie, Sorin mi-a trimis prima parte din bani.
L-am sunat.
— Nu trebuia atât de repede.
— Ba da. Nu pentru că mi-ați cerut. Pentru că vreau să știți că n-am uitat.
Înainte să închidă, a adăugat:
— Și, doamnă Cecilia…
— Da?
— Dacă mai rămâne vreodată blocul fără căldură, veniți direct la noi. Nu mai așteptați trei nopți.
Am zâmbit.
— Vin. Dar caloriferul meu rămâne deschis.
Din spatele lui am auzit vocea Valeriei.
— Rămâne!
Și atunci am râs pentru prima dată de toată povestea.
Nu pentru că frigul, banii sau cuvintele urâte fuseseră uitate.
Ci pentru că într-o familie căldura nu se măsoară numai în grade și nici dreptul la ea după numele de pe chitanță.