Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Sorina s-a uitat la mapa de pe masă, dar nu a întins mâna spre ea. A rămas în picioare, cu paltonul încă încheiat, în timp ce cei doi copii se uitau când la mine, când la mama lor.
— Ce vrei să-mi arăți, mamă? Că ai vândut terenul și ai primit bani? Știu deja.
Am desfăcut mapa și am scos contractul de vânzare. L-am așezat în fața ei, apoi am pus lângă el câteva facturi și chitanțe.
— Terenul s-a vândut cu 285.000 de lei. Nu ascund suma și nici nu am de ce să mă rușinez că am vândut ceva ce nu mai puteam îngriji. Dar vreau să vezi ce s-a întâmplat cu banii înainte să hotărăști tu că sunt ai tăi.
Sorina a privit prima factură. Era pentru înlocuirea acoperișului. A doua era pentru instalația de încălzire, iar următoarele pentru renovarea băii și repararea fundației din spatele casei.
— Ai cheltuit atâția bani pe casa asta? a întrebat ea.
— Da. Acoperișul curgea în două camere. Iarna trecută puneam ligheanul lângă pat când ploua. Baia era atât de rece, încât mă spălam cu apă încălzită pe aragaz. Am schimbat și instalația electrică, fiindcă mi-a spus electricianul că era periculoasă.
— Dar puteai să faci toate astea mai târziu!
— Mai târziu când, Sorina? Când să nu mai pot urca scările? Când să mă trezesc cu tavanul căzut peste pat?
Fetița a ridicat capul.
— Bunico, tu aveai apă în casă când ploua?
Am zâmbit trist.
— Aveam, draga mea. Dar acum nu mai am.
Am continuat să scot documentele. Plătisem și niște datorii mai vechi, făcute în ultimii ani, când pensia nu-mi ajungea pentru toate cheltuielile. O parte din bani îi păstrasem într-un depozit bancar, pentru medicamente, reparații și zilele în care poate nu voi mai putea să mă descurc singură.
— Și cât ți-a mai rămas? a întrebat Sorina, fără să se uite la mine.
Am împăturit cu grijă ultima chitanță.
— Destul cât să nu depind de nimeni. Dar nu atât cât să cumpăr un apartament pentru fiecare om care își amintește de mine când aude că am bani.
— Nu sunt fiecare om! Sunt fiica ta!
— Tocmai de aceea mă doare.
Sorina și-a tras scaunul și s-a așezat. Pentru prima dată de când venise, nu mai părea grăbită să ajungă la subiectul banilor. Și-a scos mănușile și le-a pus pe masă.
— Mamă, nu înțelegi că și eu am probleme? Nu ne este ușor. Plătim chirie, facturi, școala copiilor. Marius a avut luni în care a câștigat foarte puțin. Am crezut că, dacă ai posibilitatea, ne-ai putea ajuta să avem și noi ceva al nostru.
— Înțeleg că vă este greu. Dar de ce n-ai venit să-mi spui asta acum un an? Sau acum trei ani? Nici măcar nu trebuia să-mi ceri bani. Puteai să vii să bei o cafea cu mine.
— Nu a fost chiar atât de simplu.
Am lăsat-o să continue. Poate că pentru prima dată după mult timp eram amândouă pregătite să vorbim fără să ne întrerupem.
— Știi ce s-a întâmplat? a spus ea. Mi-a fost rușine să vin. De fiecare dată când mă gândeam să te sun, îmi aminteam că au trecut deja luni întregi și că o să mă întrebi de ce n-am venit. Apoi am amânat. Și cu cât trecea mai mult timp, cu atât îmi era mai greu.
— Iar când ai aflat de teren, rușinea a dispărut?
Nu mi-a răspuns imediat.
— Am crezut că poate acum putem să o luăm de la capăt. Că o să ne apropiem din nou.
— Și ai început prin a le spune copiilor că bunica are bani?
Sorina și-a acoperit fața cu palmele. Fetița, Daria, s-a ridicat de pe scaun și s-a apropiat de ea.
— Mami, noi am venit să o vedem pe bunica sau să luăm bani?
Întrebarea a rămas în mijlocul camerei.
Sorina și-a coborât mâinile. S-a uitat la fiica ei, apoi la băiat.
— Am venit să o vedem, iubita mea.
— Atunci de ce ai zis că are bani?
Nu am intervenit. Nici nu era nevoie. Pentru prima dată în seara aceea, Sorina trebuia să răspundă altcuiva decât mie.
— Pentru că am greșit, a spus ea încet. Am crezut că dacă avem nevoie de ajutor, trebuie să profităm de ocazie. Nu trebuia să vă spun așa ceva.
Am strâns facturile și le-am pus înapoi în mapă. Nu voiam ca nepoții mei să plece cu impresia că veniseră într-o casă în care adulții se ceartă pentru bani.
— Sorina, eu nu o să vă dau banii pentru avansul apartamentului. Nu în seara asta și nici nu vreau să promit ceva ce nu sunt pregătită să fac. Am nevoie de economiile mele și vreau să pot trăi fără să mă întreb în fiecare lună dacă voi avea cu ce să-mi cumpăr medicamentele.
Fiica mea a dat din cap, fără să spună nimic.
— Dar dacă aveți nevoie de ceva pentru copii, putem vorbi. Dacă băiatul are nevoie de aparat dentar, mergem împreună la medic și vă ajut cu plata. Dacă Daria are nevoie de rechizite sau de ceva pentru școală, îmi spui. Nu trebuie să inventați o colindă ca să puteți intra pe poarta mea.
— Nu vreau să crezi că am venit doar pentru bani, a murmurat Sorina.
— Atunci arată-mi asta și după ce se termină sărbătorile. Vino într-o duminică, fără să mă anunți că ai vreo rugăminte. Stai cu mine la masă. Întreabă-mă dacă am dormit bine, dacă mă dor picioarele, dacă am nevoie de ceva. Lucruri pe care le întreabă o fiică atunci când îi pasă de mama ei.
Sorina și-a șters ochii. Nu am îmbrățișat-o imediat. Nu pentru că nu-mi doream, ci pentru că nu puteam să mă prefac că opt ani de absență se șterg într-o singură seară.
Daria s-a apropiat de mine și mi-a luat mâna.
— Bunico, eu pot să mai vin la tine? Nu doar de Crăciun?
Am simțit cum mi se schimbă vocea.
— Poți să vii oricând, puiule. Camera de sus e liberă și putem să o pregătim să fie a ta când vii în vacanță.
— Și pot să dorm aici?
— Bineînțeles. Dar să știi că bunica se trezește devreme și s-ar putea să te pună să mănânci ouă fierte înainte să te lase la joacă.
Fetița a râs. Băiatul, care până atunci vorbise foarte puțin, a întrebat dacă mai avem cozonac.
— Mai avem, am spus. Și dacă nu ajunge, tăiem încă unul.
Sorina s-a ridicat și m-a ajutat să pun farfuriile pe masă. A fost un gest mărunt, dar nu mi-a cerut să-i mulțumesc pentru el. Am încălzit lapte pentru copii, am tăiat cozonacul și am mai pus câteva lemne în soba de teracotă.
Înainte să plece, Sorina s-a oprit lângă ușă.
— Mamă, îmi pare rău că am venit așa. Și îmi pare rău că am lăsat să treacă atâția ani.
— Și mie, fata mea.
— Pot să te sun mâine?
— Poți. Dar să nu aștepți să te sun eu prima de fiecare dată.
A dat din cap și m-a îmbrățișat. Am ținut-o câteva clipe în brațe, fără să-i spun că totul era iertat. Nu era încă. Dar nici nu voiam să închid ușa în fața ei.
După ce au plecat, am găsit pe masă steaua de carton a Dariei. O uitase lângă farfuria cu nuci. Am luat-o și am așezat-o pe pervaz, lângă fereastră.
A doua zi, pe la prânz, telefonul a sunat. Era Sorina. Nu mi-a cerut nimic. M-a întrebat dacă am reușit să aprind soba și dacă mă mai doare genunchiul.
Am vorbit aproape douăzeci de minute. Apoi mi-a spus că Daria voia să știe când poate veni din nou.
Nu i-am promis fetei mele bani și nici nu i-am dat dreptul să hotărască ce se întâmplă cu economiile mele. Am păstrat banii pentru bătrânețea mea și am lăsat camera de sus pregătită pentru nepoți.
În primăvara următoare, Daria a venit pentru o săptămână întreagă. A învățat să facă plăcinte cu mine, a udat florile și a găsit în dulap fotografii vechi cu mama ei de când era mică. Sorina a venit de două ori în acea săptămână și, pentru prima dată după mulți ani, nu s-a uitat prin casă ca să vadă ce aș putea să-i dau.
Nu știu dacă vom recupera vreodată toți anii pierduți. Dar într-o seară, când am auzit-o pe Daria cântând un colind în curte, am ieșit la poartă și am rămas acolo până la ultimul vers.
De data aceasta nu mă mai interesa ce aveam în cont. Mă interesa doar să nu mai treacă încă opt ani până să-mi aud nepoții cântând la ușă.