Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Călin a rămas câteva secunde nemișcat. Își privea mama, iar eu așteptam să aud dacă avea să mă apere sau dacă urma să lase din nou hotărârea în mâinile ei.
— Da, mamă. Sunt sigur. Vreau să mă căsătoresc cu Mirela. Dar înainte să mai discutăm despre asta, trebuie să-ți spun ceva ce am ascuns prea mult timp.
Rodica și-a încrucișat brațele.
— Ce mai este acum? Să nu-mi spui că ați stabilit și data nunții fără să mă întrebați.
— Nu are legătură cu nunta. Are legătură cu serviciul meu.
Am simțit cum mi se strânge stomacul. Știam că urma să spună lucruri pe care nu le discutaserăm niciodată în fața mamei lui. Îl rugasem de multe ori să fie sincer cu ea, dar de fiecare dată îmi răspundea că nu era momentul.
— Acum aproape un an, firma la care lucram a făcut restructurări. Am fost concediat. Nu mi-am dat demisia și nici nu am plecat pentru un loc mai bun. Pur și simplu, postul meu a fost desființat.
Rodica a coborât încet brațele.
— Cum adică ai fost concediat? Tu mi-ai spus că lucrezi acolo!
— Am lucrat acolo. După ce am plecat, ți-am spus că sunt ocupat cu proiecte și că am mult de muncă. Nu voiam să afli.
— De aproape un an mă minți?
— Da.
Judecătoarea care, cu câteva minute înainte, avusese răspuns pentru fiecare dintre noi nu a mai spus nimic. Și-a privit fiul cu o uimire pe care nu încerca să o ascundă.
— Și din ce trăiești? Cum îți plătești cheltuielile?
Călin s-a uitat spre mine.
— Din economiile pe care le aveam la început. După aceea, din ce am mai reușit să câștig din câteva colaborări. Dar nu mi-a ajuns. Mirela a plătit de multe ori partea mea de chirie și facturile. M-a ajutat și cu alte cheltuieli. Dacă nu era ea, probabil că ar fi trebuit să renunțăm la apartament.
Rodica s-a întors spre mine.
— Tu ai știut toate astea?
— Da. Știam încă de la început. Nu l-am întrebat cât câștigă și nici nu i-am cerut să-mi ascundă situația. Am discutat și am hotărât împreună cum ne descurcăm.
— Și nu te-ai gândit că poate ar trebui să-și caute un serviciu serios, în loc să trăiască din banii tăi?
— Mamă, ajunge! a intervenit Călin. Mirela nu m-a ținut acasă. Am trimis CV-uri, am fost la interviuri și am încercat să găsesc ceva potrivit. Nu toate lucrurile s-au rezolvat repede.
— De ce nu mi-ai spus? a întrebat ea, de data aceasta mai încet.
— Pentru că știam ce o să urmeze. Toată viața mi-ai vorbit despre reușită, despre funcții, despre salarii și despre oamenii cu care trebuia să mă compar. Când am rămas fără serviciu, mi-a fost rușine să vin în fața ta. Iar când am cunoscut-o pe Mirela, mi-am dat seama că ea nu mă privește ca pe un om mai puțin valoros doar pentru că am pierdut un loc de muncă.
Rodica s-a așezat încet pe fotoliu.
— Și de ce nu mi-ai spus că te ajută? De ce m-ai lăsat să vorbesc așa despre ea?
Călin a rămas cu privirea în podea.
— Pentru că mi-a fost rușine și pentru că am fost laș. Știam că o să o jignești dacă afli că lucrează la supermarket. Și totuși, în loc să te opresc de la început, am sperat că o să te răzgândești singură. Am greșit față de ea.
Nu mă așteptasem să aud asta. Nu aveam nevoie să mă transforme într-o eroină și nici să-mi mulțumească în fața mamei lui. Dar aveam nevoie să recunoască faptul că nu puteam duce singură și greutățile lui, și disprețul familiei sale.
— Călin, eu te-am ajutat pentru că te iubesc. Nu vreau să ajungem să ne reproșăm fiecare factură plătită. Dar nici nu vreau să intru într-o căsnicie în care tu ascunzi problemele, iar eu trebuie să mă prefac că totul este în regulă.
— Știu, Mirela.
— Și nu vreau să fiu folosită ca argument în fața mamei tale. Nu trebuie să demonstrezi că sunt bună pentru tine pentru că te-am ajutat cu bani. Trebuie să știi singur de ce vrei să fii cu mine.
Călin mi-a luat mâna.
— Vreau să fiu cu tine pentru că lângă tine pot să fiu și omul care nu a reușit ceva, nu doar omul care trebuie să reușească mereu. Dar nu vreau să mai ascund nimic.
Rodica s-a ridicat și a mers până la fereastră. A stat acolo câteva clipe, privind spre curte. Când s-a întors, nu mai avea expresia aceea sigură cu care ne întâmpinase.
— Eu am crezut că fiul meu are o carieră stabilă, că este bine și că și-a găsit o femeie cu care să construiască ceva. Nu mi-am imaginat că lucrurile stau așa.
— Tocmai asta este problema, mamă, a răspuns Călin. Ai fost mai preocupată să ai un fiu despre care să vorbești cu mândrie decât să afli dacă fiul tău este bine.
Rodica nu a răspuns.
Am început să-mi iau geanta. Nu mai aveam putere să continui discuția în seara aceea. Călin s-a ridicat și el.
— Vă conduc, a spus Rodica.
— Nu este nevoie, am răspuns.
Înainte să ajungem la ușă, m-a strigat.
— Mirela, așteaptă puțin.
M-am întors.
— Nu înțeleg cum ai putut să accepți să duci toate cheltuielile astea. Ai și tu salariul tău, chiria ta. Nu ți-a fost teamă că o să rămâi fără nimic?
— Ba da. Au fost luni în care am numărat banii până la următorul salariu. Dar nu l-am ajutat pentru că aș fi avut bani în plus. L-am ajutat pentru că era omul cu care voiam să-mi petrec viața. Asta nu înseamnă că vreau să fac asta la nesfârșit sau că el nu trebuie să-și găsească un drum.
Rodica a dat încet din cap.
— Am înțeles.
Am plecat fără alte discuții.
În mașină, Călin nu a pornit imediat motorul. Stătea cu mâinile pe volan și privea înainte.
— Îmi pare rău că te-am lăsat să treci prin asta, mi-a spus. Trebuia să o opresc de la prima replică.
— Da, trebuia.
Nu i-am spus că nu mai eram supărată. Eram. Dar pentru prima dată nu mai aveam impresia că trebuie să mă lupt singură pentru locul meu în viața lui.
În săptămânile următoare, am schimbat câteva lucruri între noi. Călin și-a refăcut CV-ul, a început să caute și locuri de muncă pe care înainte le-ar fi considerat sub pregătirea lui și a acceptat să discute deschis despre cheltuieli. Nu i-am mai plătit automat partea de chirie. Am stabilit împreună ce putea acoperi fiecare, iar el și-a asumat că trebuia să contribuie din nou.
După mai multe interviuri, a primit o ofertă de la o companie de distribuție, pentru un post de coordonator. Salariul era mai mic decât cel pe care îl avusese înainte, dar era un început stabil. Nu s-a prefăcut că nu-l deranjează diferența. Știam cât de greu îi fusese să accepte că trebuie să o ia de la capăt.
Rodica nu m-a sunat imediat. A trecut aproape o lună până când am primit un mesaj de la ea. Mă invita la masă duminică, dacă doream să merg.
Am acceptat, dar i-am spus lui Călin că nu vreau să merg doar ca să ne prefacem că nimic nu s-a întâmplat.
În duminica aceea, masa era pregătită pentru trei persoane. Rodica nu a început cu întrebări despre serviciu și nici nu a făcut vreo observație despre hainele mele. M-a întrebat cum merge la supermarket, dacă sunt mulțumită de program și dacă am reușit să-mi iau câteva zile libere.
La finalul mesei, când Călin s-a dus în bucătărie, a rămas singură cu mine.
— Mirela, vreau să-ți spun ceva fără să mă întrerupi, dacă poți.
Am dat din cap.
— Te-am judecat după meseria ta. Am făcut-o înainte să aflu cine ești și înainte să mă intereseze ce fel de om ești. Și am vorbit despre tine într-un fel în care nu meritai să fiu lăsată să vorbesc. Îmi pare rău.
Nu am sărit să o îmbrățișez. Nici nu i-am spus că uitasem. Am privit-o și i-am răspuns:
— Vă mulțumesc că mi-ați spus asta. Dar aș vrea să mă cunoașteți în timp, nu doar pentru că acum știți ce am făcut pentru Călin.
— Ai dreptate, a spus ea.
Nu am devenit prietene peste noapte. Au mai existat momente în care Rodica a încercat să hotărască în locul nostru, dar de data aceasta Călin nu a mai lăsat-o să treacă peste deciziile noastre.
În toamna următoare ne-am căsătorit. Am avut o cununie simplă și o masă cu familia și câțiva prieteni apropiați. Rodica a venit într-o rochie elegantă, mi-a adus flori și m-a felicitat fără să facă vreo observație despre serviciul meu.
După cununie, când am rămas câteva clipe împreună, mi-a spus:
— Să aveți grijă unul de celălalt. Și să nu uitați că nu toate lucrurile importante se pot trece într-un CV.
Am zâmbit. Nu știam dacă își schimbase toate părerile, dar știam că începuse să mă privească altfel.
Am continuat să lucrez la supermarket. Nu mi-am schimbat meseria ca să mă ridic la nivelul așteptărilor nimănui. Călin și-a construit din nou cariera, iar cheltuielile noastre au devenit treptat responsabilitatea amândurora.
Uneori, când trec pe lângă casa de marcat la care am lucrat atâția ani, îmi amintesc de seara aceea și de întrebarea judecătoarei: „Chiar atât de jos ai ajuns?”
Călin mi-a spus mai târziu că, în ziua nunții, mama lui l-a întrebat dacă este fericit. Iar el i-a răspuns că da, pentru că se căsătorise cu femeia care îi fusese alături și atunci când nu mai avea nimic cu care să se mândrească.
Nu am ajuns niciodată judecătoare și nici nu mi-am dorit asta. Am rămas femeia care își pune ecusonul în fiecare dimineață, își salută colegii și își face meseria cât poate de bine. Iar când ajung acasă, nu trebuie să demonstrez nimănui că merit să fiu iubită.