Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Paraschiva și-a strâns poșeta la piept și s-a uitat la fiul ei cu o expresie iritată.
— I-am spus unchiului tău că ești dispus să preiei atelierul lui când se retrage. Are nevoie de cineva din familie, iar eu i-am explicat că tu ai experiență cu mobila și că ai putea să te ocupi de afacere.
Sorin a rămas nemișcat.
— Și cine ți-a dat dreptul să promiți în numele meu?
— Nu te-am vândut nimănui! Ți-am găsit o oportunitate. Unchiul tău are un atelier cu utilaje, angajați și clienți vechi. Nu este ca locul acela mic în care lucrezi tu singur și aștepți să te sune cineva pentru repararea unui dulap.
— Atelierul meu nu este un loc în care aștept telefoane, mamă. Am contracte, am clienți care revin și am lucrări pe care le-am început cu mâinile mele. Nu este o fabrică, dar este afacerea mea.
— Și cât o să mai câștigi din ea? Cinci mii de lei? Patru mii? În timp ce nevasta ta câștigă cincisprezece mii?
— Nu mai compara salariul Ancăi cu munca mea!
Paraschiva a ridicat vocea.
— Tocmai asta încerc să-ți explic! Un bărbat trebuie să aibă și el o poziție în familie. Nu poți să stai toată viața cu mâna întinsă la nevastă!
Am pus farfuriile pe masă și m-am întors spre ea.
— Nu i-am dat niciodată bani ca să-l țin lângă mine. Ne-am făcut bugetul împreună și ne-am împărțit cheltuielile. Dacă Sorin câștigă mai puțin într-o lună, nu înseamnă că trebuie să renunțe la tot ce a construit.
— Tu nu te băga! mi-a răspuns ea. Este vorba despre băiatul meu.
— Este soțul meu, Paraschiva. Și tocmai ați spus că i-ați hotărât viitorul profesional fără să-l întrebați.
Sorin a ridicat palma, cerându-ne să ne oprim.
— Vreau să-mi spui exact ce i-ai promis unchiului. Nu mă interesează ce crezi tu că ar trebui să fac. Vreau să știu ce i-ai spus că voi face.
Paraschiva a oftat și s-a așezat din nou.
— I-am spus că, după ce se retrage, vei veni să conduci atelierul. Că vei lucra acolo permanent și că vei prelua comenzile, angajații și relația cu furnizorii. El este dispus să-ți lase afacerea treptat, fără să-ți ceară să cumperi totul deodată. A spus că are încredere în tine.
— Iar eu ce am spus?
— Nu ai spus nimic. Dar am crezut că o să înțelegi că este o șansă bună.
— Deci ai făcut o înțelegere pentru viața mea și ai așteptat să mă anunți după ce ai rezolvat totul.
— Nu este o înțelegere semnată la notar, Sorine! Este o discuție între frați. Unchiul tău se bazează pe mine.
— Atunci tot tu o să-i explici că nu poți să promiți în numele meu.
Paraschiva s-a ridicat din nou.
— Nu înțelegi ce refuzi! Ai putea să ai o afacere adevărată, cu oameni care lucrează pentru tine. Ai putea să câștigi mai mult decât Anca. Și ai avea, în sfârșit, un loc al tău, respectat de toată lumea.
Sorin a privit-o lung.
— Eu am un loc al meu. L-am construit singur. Am început cu o cameră închiriată, cu două scule cumpărate la mâna a doua și cu bani împrumutați de la un prieten. Am lucrat seara după program, am făcut livrări în weekend și am strâns bani ca să-mi cumpăr utilajele. Tu ai văzut doar că nu câștig cât Anca, dar n-ai întrebat niciodată ce am făcut ca să ajung aici.
— Și uite unde ai ajuns! Soția ta câștigă de trei ori cât tine!
— Iar tu tot nu înțelegi. Nu mă deranjează că Anca câștigă mai mult. Mă deranjează că tu consideri că asta mă face mai puțin bărbat.
Paraschiva și-a luat poșeta și a mers spre ușă. Înainte să iasă, s-a întors.
— O să vorbești cu unchiul tău. Nu vreau să-l pun într-o situație neplăcută după ce i-am dat speranțe.
— O să vorbesc cu el. Dar o să-i spun adevărul, nu ceea ce ai hotărât tu pentru mine.
După ce a plecat, Sorin a rămas câteva minute în bucătărie. A închis aragazul, a pus mâncarea în farfurii și s-a așezat în fața mea.
— Îmi pare rău, Anca. Nu trebuia să te las să auzi toate lucrurile astea.
— Nu eu sunt cea care trebuie să primească scuzele principale. Tu trebuie să hotărăști ce vrei să faci cu atelierul tău. Dar vreau să te întreb ceva: dacă mama ta nu ar fi insistat, ai fi fost tentat să accepți propunerea unchiului?
Sorin a rămas puțin pe gânduri.
— Poate. Nu pentru că vreau să câștig mai mult decât tine, ci pentru că uneori mă întreb dacă nu cumva m-am plafonat. Atelierul meu merge, dar depinde foarte mult de mine. Dacă mă îmbolnăvesc sau nu pot lucra câteva săptămâni, nu încasez nimic.
— Asta este o problemă pe care o putem discuta. Dar nu trebuie să o rezolvi preluând o afacere doar ca să-i demonstrezi mamei tale că ești bărbat.
— Știu.
În seara aceea nu am mai vorbit despre Paraschiva. Am mâncat și apoi fiecare și-a văzut de treabă. Dar Sorin nu a dormit prea bine. L-am auzit de câteva ori ridicându-se să bea apă și umblând prin camera de lucru.
A doua zi l-a sunat pe unchiul lui. Au vorbit aproape o oră. Când a închis, mi-a povestit că omul nu știa că Paraschiva îi prezentase deja acceptarea lui ca pe un lucru stabilit.
Unchiul avea 69 de ani și voia într-adevăr să se retragă. Atelierul lui de mobilă funcționa de peste douăzeci de ani, avea trei angajați și câteva contracte constante. Nu voia să-l închidă, dar nici nu mai putea să se ocupe singur de toate. Își dorise ca nepotul să continue afacerea, fiindcă știa că Sorin se pricepea la meserie.
— Mi-a spus că nu vrea să mă oblige, mi-a povestit Sorin. Dar mama i-a spus că sunt de acord și că mai rămâne doar să stabilim când încep.
— Și ce i-ai răspuns?
— Că nu pot accepta ceva ce nu am discutat niciodată. Dar că sunt dispus să mă întâlnesc cu el și să aflu ce presupune.
Mi s-a părut o decizie corectă. Nu voiam ca Sorin să refuze o oportunitate doar pentru că venise prin mama lui. Dar nici nu voiam să accepte o schimbare majoră din rușine sau din dorința de a demonstra ceva.
Două zile mai târziu, cei doi s-au întâlnit la atelierul unchiului. Sorin s-a întors acasă cu mai multe informații decât avusese înainte. Afacerea avea datorii mici la furnizori, două utilaje care necesitau reparații și câteva contracte ce trebuiau renegociate. Unchiul îi propusese să lucreze împreună timp de șase luni, apoi să decidă dacă dorește să preia conducerea.
— Nu este o afacere rea, mi-a spus Sorin. Dar ar însemna să renunț la atelierul meu sau să-l las pe mâna altcuiva. Și nu vreau să iau decizia asta acum.
— Atunci nu o lua.
— Mă gândeam să-mi angajez un om în atelier. Un ucenic pe care să-l învăț restaurare și care să mă ajute cu lucrările mai simple. Aș putea să preiau mai multe comenzi fără să lucrez până noaptea.
— Dacă asta vrei, hai să vedem cum putem face.
În următoarele săptămâni, Sorin și-a calculat cheltuielile, a discutat cu contabilul și a pus un anunț pentru un ucenic. Nu i-am dat bani ca să-și extindă atelierul. Am stabilit doar că, dacă investiția era prea mare pentru bugetul nostru comun, avea să o facă treptat, din încasările proprii.
Într-o duminică, Paraschiva a venit din nou. De data aceasta nu a început prin a întreba cât am câștigat eu sau câte comenzi avusese Sorin.
— Ai vorbit cu unchiul tău? l-a întrebat.
— Da. Și i-am explicat că nu preiau atelierul. Nu acum.
— Dar omul așteaptă un răspuns!
— I l-am dat. A înțeles. Dacă va avea nevoie de ajutor la o lucrare, putem discuta. Dar nu voi conduce afacerea lui doar pentru că tu ai promis asta.
Paraschiva s-a uitat la mine.
— Tu ești mulțumită acum? Ai reușit să-l faci să rămână la atelierul lui?
Sorin s-a ridicat imediat de pe scaun.
— Mamă, să nu mai faci asta. Anca nu mi-a cerut să refuz nimic. Eu am decis. Dacă mâine hotărăsc să lucrez în altă parte, tot eu voi decide. Nu ea și nici tu.
— Eu doar vreau să-ți fie bine.
— Atunci încearcă să înțelegi că binele meu nu se măsoară prin faptul că am salariu mai mare decât soția mea.
Paraschiva nu a mai răspuns. A rămas la masă, dar pentru prima dată nu a mai încercat să-i explice fiului cum trebuie să-și trăiască viața.
Au trecut câteva luni. Sorin a angajat un tânăr de 22 de ani, pe nume Ionuț, care terminase o școală profesională și voia să învețe restaurarea mobilierului. La început, Sorin era nevoit să-i arate fiecare etapă, dar treptat a început să câștige timp pentru lucrările mai complicate. Atelierul a avut încasări mai bune, iar el a reușit să-și mărească venitul fără să renunțe la ceea ce construise.
Într-o seară, Paraschiva a venit să ne aducă niște plăcinte. L-a găsit pe Sorin în bucătărie, spălând vasele, în timp ce eu verificam câteva documente pentru serviciu.
— Tot tu speli vasele? l-a întrebat, dar fără tonul batjocoritor de altădată.
— Da, mamă. Eu am gătit, eu le spăl. Mâine Anca face cumpărăturile. Așa ne-am împărțit.
Paraschiva a privit spre mine, apoi spre fiul ei.
— Măcar să fiți mulțumiți amândoi.
— Suntem, i-a răspuns Sorin.
Nu a fost o împăcare spectaculoasă și nici Paraschiva nu și-a schimbat toate convingerile într-o singură zi. Dar nu a mai făcut comentarii despre salariul meu și nici nu a mai încercat să hotărască în locul fiului ei.
Într-o zi, când m-a întrebat o rudă dacă nu mă deranjează că soțul meu câștigă mai puțin, i-am răspuns simplu că nu ne-am căsătorit ca să concurăm unul cu celălalt.
Sorin a auzit și a zâmbit.
Atelierul lui nu a devenit o fabrică, iar el nu a ajuns să câștige cât mine. Dar a rămas omul care și-a construit singur meseria, și-a asumat alegerile și nu a mai permis nimănui să-i confunde venitul cu valoarea.
Iar eu am continuat să merg la serviciu fără să-mi micșorez salariul, planurile sau reușitele ca să se simtă altcineva mai important în propria familie.