Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Eu am rugat-o să vină duminica, Raluca. Dar nu i-am spus niciodată să te jignească sau să-ți controleze frigiderul.
M-am uitat la Cătălin fără să spun nimic. Margareta și-a ridicat imediat bărbia, ca și cum tocmai primise confirmarea că avea dreptate.
— Vezi? Nu am venit de capul meu! Băiatul meu mă cheamă aici. Îi place mâncarea mea și știe că eu am grijă de el!
— Mamă, nu despre asta vorbim, a intervenit Cătălin.
— Ba exact despre asta vorbim! Tu mi-ai spus că ți-e dor de mâncarea de acasă. Mi-ai spus că uneori nu aveți nimic pregătit și că Raluca este prea ocupată cu serviciul. Ce voiai să înțeleg?
Am simțit că mi se schimbă expresia feței. M-am întors spre soțul meu.
— Tu i-ai spus că nu avem nimic de mâncare?
— Nu chiar așa. I-am spus că uneori ajungem târziu și că nu apucăm să gătim. Mi-a propus să ne aducă din când în când câte ceva.
— Și când a devenit din când în când în fiecare duminică?
Cătălin și-a frecat fruntea.
— La început mi-a adus sarmale și ciorbă. Îmi plăcea. Mi-era dor de mâncarea ei. Apoi a început să vină mai des și… n-am mai spus nimic.
— Iar cheia?
— I-am spus că poate să intre dacă noi nu suntem acasă. Știu că i-ai dat-o pentru urgențe, dar am crezut că nu o să te deranjeze.
Am simțit că mă doare mai tare decât toate comentariile Margaretei. Cheia aceea fusese oferită pentru situații în care unul dintre noi putea rămâne blocat afară sau pentru o problemă adevărată. Nu pentru ca cineva să intre în casa mea și să-mi verifice mâncarea.
— De ce nu mi-ai spus că ai stabilit toate astea cu ea?
— Pentru că știam că o să te superi. Și nu voiam să renunț la mâncarea mamei.
Margareta a profitat imediat de explicația lui.
— Ați auzit? Băiatul meu nu se plânge! Lui îi place să mănânce ce gătesc eu. Numai tu faci atâta scandal pentru o oală de ciorbă!
— Nu am făcut scandal pentru ciorbă, am spus. Am făcut pentru faptul că intri în casa mea fără să mă anunți, deschizi frigiderul și mă umilești în propria bucătărie. Dacă lui Cătălin îi este dor de mâncarea ta, poate să vină la tine să mănânce. Nu trebuie să-mi inspectezi mie rafturile.
Margareta a închis poșeta.
— Bine. De acum nu vă mai aduc nimic! Să vă descurcați singuri! Să vedem cât rezistați fără mâncarea mea!
— Nu ți-a cerut nimeni să nu ne mai aduci niciodată, mamă, a spus Cătălin. Dar trebuie să înțelegi că nu poți să intri aici când vrei și să vorbești așa cu soția mea.
— Eu am crescut un băiat, nu o fată care să stea la cratiță toată ziua! a izbucnit ea. Dar văd că tu ai uitat cine te-a hrănit atâția ani.
— Nu am uitat. Dar acum am propria familie.
Margareta și-a luat geanta și a plecat fără să mai mănânce. Ușa s-a închis destul de tare încât să vibreze puțin geamul din hol.
Am rămas lângă frigider, privind caserolele pe care le scosese. Cătălin s-a apropiat și a început să le așeze la loc.
— Îmi pare rău, Raluca. Nu mi-am dat seama că s-a ajuns atât de departe.
— Ba ți-ai dat seama. Ai văzut de fiecare dată cum vorbește cu mine. Doar că ție îți convenea să ai mâncarea pregătită și să nu te cerți cu ea.
Nu a încercat să mă contrazică.
— Ai dreptate. Am lăsat lucrurile să continue pentru că îmi plăcea să vină. Dar nu m-am gândit că tu ai ajuns să te simți străină în propria bucătărie.
— Nu vreau să-i interzici să gătească pentru tine. Este mama ta și ai tot dreptul să-ți fie dor de mâncarea ei. Dar vreau să înceteze vizitele neanunțate și verificatul frigiderului. Iar cheia trebuie să se întoarcă la noi.
— O să vorbesc cu ea.
— Nu. O să vorbim împreună. Și nu vreau să-i spui că eu am cerut asta, ca să mă transforme din nou în femeia care nu te lasă să-ți vezi mama.
Cătălin a dat din cap.
În seara aceea am mâncat friptura cu cartofi la cuptor. Nu am mai discutat despre Margareta, dar am observat că soțul meu era mult mai tăcut decât de obicei.
A doua zi a sunat-o și i-a cerut să ne întâlnim. Ne-am dus împreună la ea, după ce am terminat serviciul.
Margareta ne-a primit în sufragerie. Pe masă avea o tavă cu plăcinte și două farfurii pregătite.
— V-am făcut ceva bun. Să nu spuneți că nu mai aveți ce mânca, a spus ea, uitându-se la mine.
Cătălin s-a așezat, dar nu a luat nicio plăcintă.
— Mamă, am venit să discutăm despre cheie și despre vizitele de duminică.
— Iar începeți?
— Nu. Vreau doar să stabilim niște lucruri. Dacă vrei să vii la noi, ne suni înainte. Dacă vrem să mâncăm ceva gătit de tine, venim și mâncăm aici sau ne aduci când stabilim împreună. Dar nu mai intri în apartament fără să fim de acord.
Margareta s-a uitat la mine.
— Tu l-ai pus să-mi spună toate astea?
— Nu, mamă, am răspuns. A venit cu mine pentru că și el consideră că este corect.
— Dar eu sunt mama lui! Nu sunt o vecină de pe scară!
— Tocmai de aceea vrem să ne înțelegem. Dar faptul că ești mama lui nu înseamnă că ai dreptul să intri în casa noastră când dorești.
Cătălin a întins mâna.
— Dă-mi cheia, mamă. O păstrăm noi de acum înainte.
Margareta a rămas câteva clipe nemișcată. Apoi a deschis sertarul comodei, a scos cheia și i-a pus-o în palmă.
— Bine. Să nu spuneți după aceea că nu mai vin la voi.
— Te așteptăm cu drag, i-a răspuns Cătălin. Dar vreau să vii pentru că ne este dor de tine, nu pentru că ai impresia că trebuie să verifici ce se întâmplă în casa noastră.
Au trecut aproape trei săptămâni fără să o vedem. Într-o sâmbătă după-amiază, Margareta a sunat și m-a întrebat dacă poate să vină duminică la prânz. Am fost surprinsă că mă sunase pe mine.
— Sigur, am răspuns. Fac o supă de pui și o friptură. Dacă vrei să aduci și tu ceva, ne bucurăm.
Duminică a venit la ora stabilită, cu o pungă în care avea o tavă de plăcinte. Nu s-a dus direct la frigider. Și-a lăsat geanta pe scaun și m-a întrebat dacă are voie să pună plăcintele pe masă.
Am zâmbit și i-am făcut loc.
La masă a gustat din supă și a spus că este bună. Nu a fost un compliment extraordinar, dar nici nu aveam nevoie de mai mult în ziua aceea.
După ce am strâns farfuriile, Cătălin a mers cu ea până la ușă.
— Mamă, mai vii duminica viitoare?
— Dacă mă chemați, vin.
— Te chemăm. Dar să suni înainte, a spus el, zâmbind.
Și eu am zâmbit.
Nu am devenit cele mai bune prietene și nici Margareta nu a renunțat la toate părerile ei despre cum trebuie să gătească o femeie. Uneori încă îmi spune că ea pune mai multă ceapă în ciorbă sau că friptura ar mai avea nevoie de câteva minute la cuptor. Dar nu mai deschide frigiderul ca să-mi controleze munca și nu mai intră în casa noastră cu cheia pe care o primise pentru urgențe.
Iar într-o duminică, după ce am terminat de mâncat, a strâns farfuriile împreună cu mine. Când i-am spus că nu este nevoie să mă ajute, mi-a răspuns simplu:
— Lasă, Raluca. Nu trebuie să faci tu totul.
Poate că nu învățase să-mi aprecieze toate mâncărurile. Dar începuse să înțeleagă că bucătăria mea nu era un loc în care trebuia să-și dovedească autoritatea.