Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 În mașină, Florin a pornit motorul, dar nu a plecat imediat. A rămas cu mâinile pe volan, privind prin parbrizul acoperit de fulgi.
— Ruxandra, nu vreau să mai merg acolo o vreme. Nu pentru că am primit mai puțini bani. Dacă îmi spuneau de la început că au nevoie de bani și că vor să vândă casa, poate înțelegeam. Dar au făcut totul fără să-mi spună nimic.
— Și eu cred că asta te doare cel mai tare. Nu suma, ci faptul că te-au scos dintr-o hotărâre care privea toată familia.
A pornit încet spre șoseaua principală. Copiii rămăseseră acasă, iar eu mă gândeam cum aveam să le explic de ce nu mai mergeam la bunici. Până atunci, fiecare vacanță de iarnă începuse cu întrebarea când plecăm la țară.
În seara aceea, Florin a scos dintr-un sertar un dosar cu extrase bancare și câteva chitanțe. Le păstrase fără să le organizeze într-un anumit scop. Erau transferurile făcute părinților în ultimii șase ani, de fiecare dată când tatăl lui îl suna și îi spunea că au apărut cheltuieli neprevăzute.
Uneori trimisese 500 de lei, alteori 1.500 sau 2.000. Plătise și o parte din materialele pentru acoperiș, iar într-un an suportase aproape integral costul unei reparații la instalația de încălzire.
— Uite, aici sunt banii pentru acoperiș. Aici sunt cei pentru instalație. Iar aici sunt transferurile lunare pe care le făceam când tata îmi spunea că pensiile nu le ajung, mi-a explicat el.
Am început să adunăm sumele. Nu toate reprezentau investiții în casă, pentru că o parte mersese la medicamente, facturi și cumpărături. Dar nici nu erau câteva ajutoare întâmplătoare. Florin trimisese bani constant, convins că îi ajută să păstreze gospodăria în care urma să se întoarcă într-o zi.
— Nu le-am cerut niciodată să-mi dea banii înapoi, mi-a spus. Dar când au împărțit cei 360.000 de lei, puteau măcar să-și amintească și de contribuția mea.
Am observat că într-un plic se afla și o fotografie veche. Florin stătea lângă tatăl lui, în curte, cu o lopată în mână. În spate se vedea acoperișul nou, pentru care plătise o parte din materiale.
— Ții minte când am venit cu copiii și le-ai spus că într-o zi o să le dai camera de sus? l-am întrebat.
— Da. Fetița voia să aibă patul lângă fereastră. Băiatul spunea că vrea să doarmă în pod, ca să audă ploaia pe acoperiș.
Nu a mai spus nimic. A pus fotografia înapoi în plic.
A doua zi, Florin l-a sunat pe tatăl lui. Mircea a răspuns după câteva apeluri.
— Tată, vreau să discutăm fără să ne certăm. Am făcut un calcul cu banii pe care vi i-am trimis în ultimii ani. Nu vreau să-mi restituiți tot ce v-am dat, dar vreau să știu dacă voi chiar ați considerat că nu am contribuit cu nimic la casa aceea.
— Florine, nu am spus că n-ai contribuit. Dar banii pe care i-ai trimis ne-au ajutat să trăim. Nu i-am păstrat într-un sertar.
— Știu. Dar de ce nu mi-ați spus că v-ați hotărât să vindeți? De ce nu m-ați întrebat dacă sunt de acord cu împărțirea?
— Mama ta a vorbit cu Daniela. Ea a spus că a băgat bani în casă și că ar fi corect să primească mai mult. Noi am considerat că așa este bine.
— Iar promisiunea că locul va rămâne pentru copii? Ați uitat-o?
Mircea a tăcut câteva secunde.
— Nu am uitat, dar lucrurile s-au schimbat. Suntem bătrâni, nu mai puteam să ne ocupăm de gospodărie și am avut nevoie de bani.
— Nu vă reproșez că ați vândut. Vă reproșez că ne-ați lăsat să credem că vom avea mereu un loc în care să ne întoarcem. Puteați să ne spuneți adevărul.
— O să vorbesc cu mama ta, a încheiat Mircea.
Discuția nu rezolvase nimic, dar cel puțin tatăl lui nu mai pretindea că Florin nu contribuise niciodată.
După două zile, Daniela ne-a sunat. Era supărată și vorbea repede.
— Am aflat că vreți să le cereți părinților bani înapoi. Să știți că eu nu am luat nimic pe ascuns. Tata și mama mi-au dat partea mea și mi-au spus că este corect pentru că eu am renovat casa.
— Nu ți-a spus nimeni că ai luat pe ascuns, i-am răspuns. Problema este că părinții au împărțit banii fără să discute cu Florin și fără să țină cont de tot ce a făcut și el.
— Eu am cheltuit 80.000 de lei acolo. Ce trebuia să fac, să renunț la ei?
— Nu. Dar poate că ar fi trebuit să existe o discuție în care să se pună toate contribuțiile pe masă, nu doar ale tale.
Daniela a oftat.
— Și acum ce vreți? Să împărțim din nou banii?
— Vrem să recunoașteți că și fratele tău a ajutat la întreținerea casei. Atât.
Nu a mai continuat discuția. Înainte să închidă, mi-a spus că nu vrea să fie prinsă la mijloc și că părinții sunt liberi să facă ce doresc cu banii lor.
În săptămânile următoare, Ileana a sunat de câteva ori. La început, Florin nu a răspuns. Apoi i-a trimis un mesaj în care i-a spus că nu este pregătit să discute despre împărțirea banilor, dar că poate vorbi cu copiii dacă aceștia vor.
Nu a primit niciun răspuns.
Într-o seară, băiatul nostru m-a întrebat de ce bunica nu mai sună.
— S-au supărat bunicii pe tata? a întrebat el.
— Au avut niște neînțelegeri, i-am răspuns. Dar nu este vina voastră și nici nu trebuie să vă ocupați voi de problemele adulților.
Fetița a venit lângă mine și m-a întrebat dacă mai mergem la casa de la țară de Paște.
Nu am știut ce să-i spun. I-am explicat că acea casă fusese vândută și că nu mai puteam merge acolo. A fost prima dată când am văzut-o plângând pentru un loc în care nu locuise niciodată, dar pe care îl considera al familiei.
La începutul primăverii, Mircea ne-a invitat la o discuție. Ne-am întâlnit într-o cafenea, nu în apartamentul în care se mutaseră după vânzarea casei.
Ileana avea un dosar cu ea. Îl ținea pe genunchi și nu părea pregătită să ne privească.
— Am verificat și eu transferurile, a început Mircea. Aveți dreptate. Florin ne-a ajutat mult mai mult decât am ținut noi minte. Nu am socotit corect lucrurile.
— Nu vreau să vă iau banii pe care i-ați primit, a spus Florin. Dar nici nu pot accepta că sora mea a fost singura care a făcut ceva pentru voi.
Ileana a deschis dosarul. Avea câteva extrase bancare și notițe scrise de mână.
— Eu am crezut că Daniela a cheltuit mai mult pentru casă. Și a cheltuit, nu spun că nu. Dar nu m-am gândit la toate lucrurile pe care le-ai plătit tu. Am luat transferurile ca pe niște ajutoare pentru noi și nu le-am legat de gospodărie.
— Mamă, nu era nevoie să le legați de gospodărie ca să vă amintiți că am fost lângă voi, i-a spus Florin.
Femeia a lăsat dosarul pe masă.
— Știu. Și am greșit că nu ți-am spus nimic înainte de vânzare. Am crezut că, dacă primești 120.000 de lei, nu o să te superi atât de tare.
— Nu banii m-au făcut să plec. M-a făcut să plec felul în care ați hotărât că sora mea merită mai mult, iar eu trebuie să fiu mulțumit cu ce primesc.
Mircea a propus să-i restituie 30.000 de lei, sumă stabilită după ce au verificat împreună o parte dintre cheltuielile dovedite. Florin a acceptat, dar a spus că nu vrea să transforme întâlnirea într-o negociere pentru fiecare leu. Restul banilor părinții aveau nevoie să-i păstreze pentru locuință și cheltuielile lor.
— Și copiii? a întrebat Ileana după o vreme. Pot să-i văd?
Florin a rămas tăcut. Apoi mi-a strâns mâna sub masă.
— Pot să vină să vă vadă, dar nu vreau să le spuneți că tatăl lor v-a luat banii sau că mama lor v-a îndepărtat de ei. Nu au nicio vină pentru ce s-a întâmplat între noi.
— Nu le-aș spune niciodată așa ceva, a răspuns Ileana.
— Atunci trebuie să respectăm cu toții lucrul acesta.
Prima întâlnire cu nepoții a avut loc într-o duminică, la noi acasă. Ileana a venit cu două pungi de prăjituri și cu câteva cărți pentru copii. Nu a adus vorba despre bani. S-a așezat lângă nepoată și a întrebat-o despre școală, iar lui Andrei i-a povestit cum făcea ea săniuș când era copil.
Florin nu s-a comportat ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. A fost politicos, dar rezervat. După ce părinții lui au plecat, mi-a spus că nu știe dacă va putea să-i ierte curând.
— Nu trebuie să hotărăști astăzi, i-am răspuns. Important este să nu lăsăm copiii să plătească pentru greșelile noastre.
În lunile care au urmat, ne-am mai întâlnit de câteva ori. Relația cu Daniela a rămas rece. Ea nu a vrut să discute despre diferența dintre sume și a continuat să creadă că partea primită era justificată prin renovările făcute.
Florin nu a mai cerut bani de la părinți și nici nu a mai trimis ajutoare fără să discute înainte cu ei. Nu voia să transforme orice gest într-o socoteală. Însă nici nu mai accepta promisiuni făcute în numele lui.
Casa de la țară nu mai exista pentru noi decât în fotografii. Într-o zi am găsit-o pe cea în care copiii stăteau pe prispa veche, cu bunicul între ei. Am pus-o într-o ramă și am așezat-o pe raftul din sufragerie.
Florin a privit fotografia mult timp.
— Poate că nu trebuia să le interzic să-i vadă, mi-a spus. Dar atunci eram atât de supărat încât nu mai voiam să-i aud.
— Ai avut dreptul să fii supărat. Dar ai văzut și tu cât de mult le-au lipsit bunicilor.
A dat din cap.
În vara aceea, copiii au petrecut un weekend la bunici, în apartamentul lor. Florin i-a dus personal și s-a întors după ei duminică. Nu a rămas la masă, dar nici nu a mai refuzat să intre.
Nu am recuperat casa și nici anii în care fiecare dintre noi crezuse că celălalt ar trebui să înțeleagă fără să i se explice. Dar părinții au început să-și vadă nepoții din nou, iar Florin a înțeles că putea să-și apere dreptatea fără să-i îndepărteze pe copii de oamenii pe care îi iubiseră.
Într-o seară, când nepoții s-au întors de la bunici, băiatul mi-a spus că bunicul îi promisese că îi va arăta într-o zi fotografiile vechi ale casei.
Am zâmbit. Casa fusese vândută, banii fuseseră împărțiți, iar unele răni aveau să rămână multă vreme. Dar măcar copiii nu mai trebuiau să aleagă între părinți și bunici.