Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Vreau să vă întreb când ați venit ultima dată aici fără să aveți nevoie de ceva de la mine, a spus tata. Nu când ați venit în concediu și ați dormit două nopți. Nu când ați avut nevoie de bani. Când ați venit să vedeți dacă mai sunt bine.
Lucian a rămas în picioare, cu mâinile în buzunarele gecii. Doru s-a uitat spre fereastră.
— Tată, noi avem familii, serviciu, copii. Nu putem să venim în fiecare lună, a răspuns Lucian.
— Nici nu v-am cerut asta. Dar de câte ori m-ați sunat în ultimul an să mă întrebați dacă am nevoie de ceva?
— Te-am sunat de sărbători, a spus Doru.
— Da. De Crăciun și de Paște. Și de ziua mea, când v-a amintit telefonul. Dar când am ajuns la spital, cine a stat lângă mine până dimineața? Când nu puteam să mă ridic din pat, cine mi-a schimbat cearșafurile? Când a trebuit să reparăm acoperișul, cine a găsit meșteri și a stat aici să supravegheze lucrarea?
Lucian a arătat spre mine.
— Mariana. Am înțeles. Dar asta nu înseamnă că noi nu mai suntem copiii tăi.
— Nu am spus niciodată că nu sunteți. Dar vreau să înțelegeți de ce am luat hotărârea asta.
Tata a întins mâna spre noptieră și a luat o fotografie veche. Eram toți trei în fața casei, cu mulți ani în urmă. Lucian purta un tricou roșu, Doru avea genunchii juliți, iar eu stăteam în brațele mamei, care murise cu aproape nouă ani în urmă.
— Când a murit mama voastră, mi-a fost foarte greu să rămân singur aici. Mariana tocmai divorțase și se întorsese acasă cu două valize. Nu i-am cerut să rămână. Putea să-și găsească o locuință și să-și refacă viața în altă parte. Dar a rămas. Și nu pentru că i-am promis casa.
Mi-am coborât privirea. Nu-mi plăcea să aud toate acestea în fața fraților mei. Nu făcusem lucrurile acelea ca să primesc ceva în schimb.
— Și noi te-am ajutat când am putut! a spus Lucian. Când am plecat în Germania, ți-am trimis bani. Doru ți-a cumpărat frigiderul nou. Nu poți să spui că nu am făcut nimic!
— Nu spun asta, băiete. Și nu am uitat. Când ai plecat, te-am ajutat să plătești drumul și primele luni de chirie. Lui Doru i-am dat bani să-și cumpere mașină când a început să lucreze în Italia. Nu v-am cerut nimic înapoi. M-am bucurat că ați reușit să vă faceți un rost.
— Atunci de ce ea primește casa?
— Pentru că ea locuiește aici și aici și-a construit viața. Nu vreau ca, după ce nu voi mai fi, să ajungă să se certe cu voi pentru un acoperiș deasupra capului. Am văzut destule familii care s-au rupt din cauza moștenirilor. Am vrut să pun lucrurile în ordine cât încă pot să vorbesc cu voi.
Doru s-a așezat pe scaunul de lângă dulap.
— Dar puteai să ne lași și nouă câte ceva. Nu trebuia să primească ea tot.
— Ce anume să vă las? Casa este singurul bun important pe care îl mai am. Nu am alte proprietăți și nici economii mari. V-am ajutat pe amândoi când ați plecat. Acum vreau să mă asigur că fata care are grijă de mine nu va fi nevoită să plece din casa în care a trăit.
Lucian a scos un râs scurt.
— Deci noi am plecat și am fost pedepsiți pentru asta.
— Nu te-am pedepsit. Ai ales să pleci și eu te-am sprijinit. Dar nu poți să vii după zece ani și să-mi spui că ai exact aceleași drepturi asupra vieții mele ca omul care a fost aici în fiecare zi.
— Suntem sânge din sângele tău, tată!
— Și Mariana este. Dar sângele nu înseamnă că trebuie să vă dau tuturor câte o bucată din casă, indiferent de ce vreau eu.
Am făcut un pas spre pat.
— Tată, te rog, nu te mai obosi. Nu vreau să te cerți cu ei din cauza mea. Dacă vrei să schimbi testamentul și să împărțiți casa, eu nu o să-ți cer să faci altfel doar pentru mine.
Tata m-a privit lung.
— Mariana, nu despre asta este vorba. Nu vreau să te simți vinovată pentru că am luat o hotărâre. Nu ți-am lăsat casa ca să-i înving pe frații tăi. Ți-am lăsat-o pentru că vreau să ai unde să stai.
Lucian și-a scos telefonul și l-a pus pe noptieră.
— Bine. Atunci să știi că noi nu suntem de acord. O să vorbim cu un avocat și o să vedem ce se poate face.
— Este dreptul vostru să vă informați, a răspuns tata. Testamentul a fost făcut la notar și am spus exact ce vreau. Nu o să-mi schimb hotărârea doar pentru că ați venit să ridicați vocea.
Doru s-a ridicat și el. Părea mai degrabă obosit decât furios.
— Eu nu vreau să ne judecăm, tată. Dar mi se pare nedrept. Dacă Mariana primește casa, noi ce mai primim din partea ta?
— Vă primiți amintirile, băiete. Fotografii, lucrurile mamei voastre, tot ce vreți să păstrați. Nu o să arunc nimic și nu o să vă opresc să veniți. Dar casa nu o să fie vândută ca să împărțiți voi banii.
Lucian a ieșit primul din cameră. Doru a mai rămas câteva clipe și s-a apropiat de pat.
— Ai grijă de tine, tată. O să mai vorbim.
După ce au plecat, am rămas cu tata. L-am ajutat să se întindă și i-am așezat pătura peste picioare.
— Nu trebuia să le spui toate lucrurile astea, i-am spus.
— Ba trebuia. Am tăcut destul. Și tu ai tăcut destul.
În săptămânile următoare, Lucian nu a mai sunat. Doru a trimis câteva mesaje, dar nu a pomenit nimic despre testament. Tata a început să se întrebe dacă nu cumva își pierduse definitiv băieții din cauza hotărârii lui.
Într-o seară, l-am găsit privind fotografia mamei. Mi-a spus că îi pare rău că nu mai apucase să vadă copiii crescând și că ar fi vrut ca frații mei să se întoarcă măcar o dată acasă fără să existe o problemă de rezolvat.
— Poate că ar trebui să-i sun eu, tată, i-am spus.
— Nu. Nu vreau să-i aduci cu forța. Dacă vor să vină, știu drumul.
După aproape două luni, Doru a venit singur. Nu anunțase că vine, dar de data aceasta nu a intrat vorbind despre testament. A adus o pungă cu portocale și câteva medicamente pe care tata îi spusese la telefon că nu le găsise la farmacie.
Au stat împreună în bucătărie aproape o oră. Doru l-a întrebat despre controalele medicale, despre grădină și despre gardul din spatele casei. Înainte să plece, a venit la mine.
— Mariana, cred că am greșit când am venit prima dată și am început să cer explicații. Nu știam cât de multe faci aici. Lucian mi-a spus că tata a luat hotărârea sub influența ta și l-am crezut. Dar acum îmi dau seama că nici măcar nu am încercat să aflu cum stau lucrurile.
— Nu vreau să te cerți cu Lucian pentru mine, i-am spus. Este fratele meu și aș vrea să vă înțelegeți.
— O să vorbesc cu el. Dar nu pot să-l oblig să gândească la fel.
Lucian a rămas mai mult timp departe. A trimis un mesaj de ziua tatălui, apoi a sunat de Crăciun. Nu și-a cerut iertare și nici nu a spus că acceptă testamentul. Dar a întrebat dacă poate veni în primăvară cu familia lui.
Tata i-a spus că ușa este deschisă.
În primăvară, Lucian a venit pentru câteva zile. La început a fost rece cu mine. A evitat discuțiile despre casă și a stat mai mult cu tatăl nostru. În ultima zi, când îl ajutam să-și pună bagajele în mașină, m-a întrebat dacă mai sunt supărată pe el.
— Nu sunt supărată că ai vrut să știi de ce ai primit mai puțin. Ai dreptul să întrebi. M-a durut doar că ai venit aici și ai vorbit despre casa asta ca și cum tata nu mai avea dreptul să hotărască nimic.
Lucian a privit spre ferestre.
— Mi-a fost teamă că, dacă nu insistăm acum, o să pierdem tot. Am văzut că ai rămas tu cu el și am crezut că asta înseamnă că ai ajuns să hotărăști totul în locul lui.
— N-am hotărât niciodată în locul lui. Și nici nu vreau să fac asta.
A dat din cap și nu a mai spus nimic. Nu ne-am îmbrățișat, dar nici nu am plecat fiecare cu aceeași furie cu care veniserăm la început.
În vara aceea, tata a stat mai mult în curte. Doru a venit de două ori, Lucian a sunat mai des, iar eu am continuat să mă ocup de casă și de controalele medicale.
Testamentul a rămas neschimbat. Tata nu a vrut să împartă casa în trei doar ca să nu supere pe nimeni. A spus că este decizia lui și că nu mai vrea să discute despre ea la fiecare întâlnire.
Într-o după-amiază, când stăteam împreună pe prispa casei, m-a întrebat dacă sunt mulțumită că m-am întors după divorț.
— Da, tată. Chiar dacă n-a fost drumul pe care mi-l imaginasem, nu regret că am rămas lângă tine.
Mi-a luat mâna și mi-a spus că nu vrea să-mi petrec toată viața îngrijindu-l. Vrea să-mi fac și eu planuri, să-mi găsesc bucuriile și să nu consider că trebuie să-mi sacrific viitorul pentru el.
Casa a rămas locul în care am crescut și în care am avut grijă de tatăl meu. Frații mei au rămas copiii lui, chiar dacă unul dintre ei încă nu accepta alegerea făcută.
În camera tatălui, deasupra comodei vechi, fotografia noastră din copilărie a rămas la locul ei. Tata nu a dat-o jos și nici nu a ascuns-o. De fiecare dată când o privește, spune că a avut trei copii și că nu vrea să piardă niciunul.
Dar casa a lăsat-o mie. Nu pentru că eram singura lui fiică, ci pentru că aceasta a fost hotărârea pe care a luat-o după ce și-a trăit viața și a văzut cine i-a fost aproape.