Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Cezara și-a coborât încet brațele și s-a uitat la mine, apoi la fetiță.
— Daria, eu sunt mama ta. Nu trebuie să-ți fie teamă. Am venit să te iau acasă, să fim din nou împreună.
— Dar eu nu vreau să plec de la bunica, a răspuns fetița.
Cezara a încercat să zâmbească, însă i se vedea supărarea.
— Nu pleci pentru totdeauna de lângă bunica. O să o mai vizităm. Dar tu trebuie să locuiești cu mine. Sunt mama ta și am venit să am grijă de tine.
— Și dacă vreau să dorm aici?
— O să ai patul tău la mine. Ți-am pregătit o cameră frumoasă, cu jucării și cu tot ce îți trebuie.
Daria s-a uitat spre mine.
— Bunico, tu vii cu mine?
Am simțit că mi se strânge inima.
— Eu rămân aici, puiule. Dar poți să mergi să-ți cunoști noua casă când vei fi pregătită. Nu trebuie să te hotărăști acum.
— Nu vreau să plec fără tine.
Cezara și-a ridicat vocea.
— Mamă, nu o mai încuraja să vorbească așa! Este copilul meu. Nu poți să o ții aici doar pentru că te-ai obișnuit cu ea.
— Nu o țin aici cu forța. Dar nici nu o poți lua într-o zi, după trei ani de absență, și să te aștepți să plece bucuroasă cu tine.
Romică se apropiase de poartă și asculta discuția. Până atunci nu intervenise. S-a uitat la Cezara și apoi la mine.
— Eu credeam că Daria a stat la bunici pentru că era mai ușor cu grădinița și cu serviciul vostru. Mi-ai spus că ai venit de multe ori să o vezi.
Cezara s-a întors brusc spre el.
— Nu acum, Romică!
— Ba cred că acum. Am înțeles că a fost o perioadă grea, dar nu mi-ai spus că fetița a rămas aici trei ani și că aproape nu ai mai venit.
— Nu ai fost în locul meu! Nu știi prin ce am trecut!
— Poate că nu. Dar copilul acesta tocmai te-a întrebat dacă trebuie să plece cu doamna asta. Nu cred că putem să ne prefacem că totul este în regulă.
Cezara a luat bebelușul din brațele lui și a început să-l legene nervos.
— Eu am încercat să-mi refac viața. Nu aveam locuință, nu aveam un serviciu stabil și nici nu puteam să o iau cu mine peste tot. Am crezut că la mama este mai bine pentru ea. Apoi am cunoscut pe cineva, am rămas însărcinată și lucrurile s-au complicat.
— Dar puteai să vii să o vezi, i-am spus.
— Știu, mamă!
Pentru prima dată, glasul ei nu mai suna atât de sigur.
— Știu că trebuia să vin. La început mi-a fost greu, apoi mi-a fost rușine. De fiecare dată când mă gândeam să vin, mă întrebam ce o să-mi spui. Și am tot amânat.
— Eu nu te-am împiedicat niciodată să-ți vezi copilul. Dimpotrivă, în fiecare seară în care Daria mă întreba când vii, îi spuneam că mama ei o să se întoarcă.
Cezara a privit-o pe fetiță. Daria se juca acum cu fermoarul puloverului meu, fără să se apropie de ea.
— Mi-ai spus că mama este ocupată? a întrebat Cezara.
— Da. Și că o să vină când termină treaba.
— Și nu te-ai supărat pe mine?
Fetița a ridicat din umeri.
— Uneori mă supăram. Când aveam serbare și veneau mamele celorlalți copii, eu mă uitam după tine. Dar bunica era acolo.
Cezara și-a dus mâna la gură. Romică s-a uitat în altă parte, iar eu am simțit că nu mai pot să-mi țin lacrimile.
— Daria, îmi pare rău, a spus fiica mea. Trebuia să vin. Trebuia să te sun mai des și să nu te las să crești fără mine.
Fetița nu i-a răspuns. S-a apropiat de păpușa ei și a luat-o în brațe.
Am invitat-o pe Cezara și pe Romică în casă. Nu voiam să discutăm toate acestea în frig, cu copilul ascultând fiecare reproș. Am pus bebelușul într-un pătuț pliant pe care Romică îl adusese în mașină și am pregătit ceai.
Cezara a început să-i arate Dariei fotografii cu noua ei cameră. Avea un pat alb, o bibliotecă mică și o mulțime de jucării. Îi cumpărase și câteva rochițe.
— Uite, iubita mea, toate sunt ale tale. Poți să alegi ce vrei să luăm acasă.
Daria s-a uitat la fotografii, dar nu părea impresionată.
— Bunico, eu pot să-mi iau și păpușa de aici?
— Bineînțeles. Toate lucrurile tale sunt ale tale.
Cezara a lăsat telefonul jos.
— Mamă, vreau să o iau sâmbătă. Romică are liber și putem să ne ocupăm de toate. Nu mai vreau să amânăm.
— Nu cred că este bine să faci asta.
— Iar începi?
— Ascultă-mă până la capăt. Nu îți spun că nu ai dreptul să fii mama ei. Îți spun că Daria are nevoie de timp. Trei ani a avut alt program, altă casă și alți oameni lângă ea. Nu o poți muta brusc într-o familie în care mai există un bebeluș pe care abia îl cunoaște.
Romică a intervenit:
— Eu sunt de acord cu asta. Putem să venim în fiecare weekend. O scoatem în parc, petrecem timp împreună și vedem cum se simte. Nu vreau să o luăm cu forța și să ajungă să ne fie frică de fiecare dată când ne vede.
Cezara l-a privit nemulțumită.
— Este copilul meu, Romică. Nu trebuie să cerem aprobarea tuturor ca să-l luăm acasă.
— Nu spun să ceri aprobarea. Spun să te gândești și la ea. Nu am venit aici ca să o smulgem din brațele bunicii.
În zilele următoare, Cezara a venit de două ori. Prima dată a stat aproximativ o oră. A doua oară a luat-o pe Daria la o plimbare în parc, împreună cu Romică și bebelușul. Fetița s-a întors cu o pungă de covrigi și cu o poveste despre leagăne.
Nu mi-a spus că vrea să plece la mama ei, dar nici nu a mai întrebat dacă trebuie să plece cu doamna aceea.
După două săptămâni, Cezara a venit singură. S-a așezat în bucătărie și mi-a spus că vrea să discutăm despre viitorul Dariei.
— Mamă, eu vreau să-mi cresc copilul. Nu vreau să rămână cu impresia că am renunțat la ea.
— Atunci trebuie să fii prezentă. Nu doar să-i cumperi haine și să-i arăți o cameră. Are nevoie să știe că te poate suna când îi este dor, că vii când îi promiți și că nu dispari iar.
— Știu. Dar tu nu poți să te porți ca și cum eu aș fi o străină.
— Nici nu mă port așa. Ești fiica mea. Dar ai nevoie să înțelegi că Daria nu este aceeași fetiță pe care ai lăsat-o aici la patru ani. Acum are șapte ani și are o viață a ei.
Cezara a început să plângă. Mi-a spus că în ultimii ani încercase să-și construiască o familie nouă și că, de fiecare dată când se gândea la Daria, se simțea vinovată. Uneori își spunea că fetiței îi este mai bine la mine, alteori se temea că nu o va mai accepta niciodată.
— Nu știu dacă mă mai iubește, mamă.
— Este copilul tău. Dar iubirea nu se poate cere ca un lucru care ți se cuvine. Trebuie să o reconstruiești.
Am hotărât împreună să nu facem nicio mutare în grabă. Am discutat și cu un psiholog care lucrează cu copii, ca Daria să poată vorbi despre schimbările din viața ei și să nu simtă că trebuie să aleagă între mine și mama ei.
Au urmat câteva luni în care Cezara a venit regulat. Uneori o lua pe Daria la ea pentru câteva ore, alteori petreceau după-amiaza la mine. Romică a început să se implice și el, fără să-i ceară fetiței să-i spună tată sau să accepte imediat noua familie.
Într-o sâmbătă, Daria a rămas pentru prima dată peste noapte la mama ei. Când a plecat, m-a îmbrățișat și mi-a spus că se întoarce a doua zi. Nu a plâns și nici nu s-a ascuns după mine.
A doua zi, Cezara a adus-o înapoi la ora stabilită. Fetița mi-a povestit că dormise în camera ei nouă și că îl ajutase pe Romică să pregătească laptele pentru bebeluș.
— Bunico, pot să mai merg și weekendul viitor?
Am zâmbit.
— Sigur că poți, draga mea.
Au trecut alte luni până când Daria a început să petreacă perioade mai lungi la mama ei. Mutarea definitivă nu s-a făcut peste noapte. A fost o decizie pregătită împreună, ținând cont de felul în care se simțea copilul și de stabilitatea pe care o avea nevoie.
Cezara și-a recunoscut în fața mea greșeala. Nu a încercat să spună că fusese o simplă săptămână prelungită sau că eu ar fi trebuit să înțeleg fără explicații. Mi-a spus că îi pare rău pentru fiecare serbare la care nu venise și pentru fiecare seară în care Daria o așteptase.
Nu i-am spus că am uitat. Nici nu puteam. Dar am înțeles că, dacă voiam ca nepoata mea să aibă o relație cu mama ei, trebuia să-i las loc să o construiască.
Într-o zi, după ce Daria plecase cu mama ei, am găsit pe noptieră un desen. Eram eu, Cezara și fetița, ținându-ne toate trei de mână. Deasupra scrisese cu litere mari: „Familia mea”.
L-am pus într-o ramă și l-am așezat lângă fotografia soțului meu.
Cezara nu și-a recuperat cei trei ani în care lipsise. Nici eu nu am încetat să fiu bunica la care Daria se întoarcea când avea nevoie de liniște. Dar, încet, fetița a început să aibă din nou o mamă prezentă, nu doar o femeie care apăruse într-o zi la poartă și îi ceruse să plece cu ea.
Iar eu am înțeles că nu trebuia să-mi țin nepoata lângă mine ca să-i dovedesc cât de mult o iubesc. Uneori, să iubești un copil înseamnă și să-i faci loc să-și repare relația cu propriul părinte, fără să-i ascunzi adevărul despre anii în care acel părinte a lipsit.