Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — I-am spus unchiului meu că e păcat să stai acasă când ai o meserie. I-am explicat că Irina muncește pentru amândoi și că ar fi timpul să-ți asumi și tu responsabilitățile de bărbat, a răspuns Livia.
Bogdan a rămas cu telefonul în mână. Eu simțeam că nu mai pot să-mi țin nervii în frâu.
— Și ce i-ați mai spus? a întrebat el.
— Că ești de acord să începi de luni. Are nevoie de cineva serios și eu i-am spus că te pricepi. Nu înțeleg de ce faci atâta caz. Ți-am găsit un loc de muncă bun!
— Dar eu nu v-am cerut să-mi găsiți nimic. Sunt în concediu de creștere a copilului, iar când se termină, mă întorc la meseria mea. Am deja un loc de muncă.
— Ce loc de muncă? Să te întorci la atelier și să câștigi cât să-ți plătești benzina? Irina câștigă aproape dublu față de tine. Nu vezi că femeia asta ajunge să te întrețină?
Am luat telefonul din mâna soțului meu.
— Mamă, vreau să te întreb ceva. Dacă Bogdan ar fi câștigat mai mult decât mine, ai fi fost la fel de deranjată că stă acasă cu fetița?
— Nu este același lucru!
— De ce nu? El este tatăl copilului. Eu sunt mama. Am hotărât împreună cine rămâne acasă, în funcție de veniturile și programul nostru. Nu înțeleg de ce ai impresia că trebuie să ne reorganizezi tu familia.
— Pentru că văd că nu vă gândiți la viitor! Un bărbat care stă prea mult acasă se obișnuiește așa. După aceea nu mai vrea să muncească.
Bogdan a luat din nou telefonul.
— Livia, ascultați-mă bine. Nu am renunțat la meseria mea și nu am de gând să renunț. Dar nici nu o să-mi las copilul în grija altcuiva doar ca să demonstrați dumneavoastră rudelor că am salariu. Dacă unchiul v-a crezut, vă rog să-l sunați și să-i spuneți că nu am acceptat postul.
— Să mă faci de râs acum? Eu am vorbit pentru tine!
— Tocmai asta este problema. Ați vorbit pentru mine fără să mă întrebați.
A închis apelul. Mama nu a mai sunat în seara aceea.
După ce am culcat-o pe Mara, am stat cu Bogdan în bucătărie. Era supărat, dar mai ales dezamăgit.
— Știi ce mă deranjează? m-a întrebat. Că dacă aș fi fost în locul tău și aș fi stat acasă cu copilul, probabil că mama ta m-ar fi lăudat că sunt un tată implicat. Dar pentru că sunt bărbat, înseamnă că nu mai sunt bun de nimic.
— Nu cred că realizează cât de jignitor este.
— Ba cred că realizează. Numai că ea consideră că are dreptul să vorbească așa pentru că este mama ta.
Nu am mai spus nimic. Știam că avea dreptate.
A doua zi, mama m-a sunat la serviciu. Nu m-a întrebat cum sunt și nici dacă Mara este bine. A început direct cu reproșurile.
— Irina, să știi că m-a sunat unchiul meu. A fost foarte deranjat că Bogdan a refuzat postul după ce eu i-am spus că vine. Acum ce să-i spun?
— Adevărul. Că ai vorbit fără acordul lui.
— Tu chiar nu vezi că îți fac un bine? În loc să te bucuri că am încercat să vă ajut, mă cerți!
— Mamă, eu nu am nevoie să-mi găsești tu serviciu pentru soț. Am nevoie să-l respecți.
— Dar tu nu te gândești că peste câțiva ani o să te saturi să muncești pentru toți?
— Nu muncesc pentru toți. Muncesc pentru familia mea. Iar Bogdan are grijă de copilul nostru. Nu este o povară pe care o car eu singură.
Am închis conversația pentru că trebuia să intru într-o ședință. Pentru prima dată, nu am mai simțit nevoia să o sun înapoi ca să-i explic fiecare cuvânt.
În următoarele zile, mama a început să vorbească despre noi cu rudele. I-a spus mătușii mele că Bogdan s-a obișnuit să stea acasă și că eu am ajuns să fiu singura persoană care aduce bani în familie. Mătușa m-a sunat și m-a întrebat dacă nu cumva ar trebui să discut serios cu soțul meu.
Am rămas surprinsă.
— De ce ar trebui să discut cu el? Pentru că își crește copilul?
— Nu știu, mamă. Așa mi-a spus Livia. Că te obosești prea mult și el stă acasă.
— Mătușă, când Bogdan mergea la serviciu, aveam nevoie de ajutor pentru copil. Acum el este acasă și se ocupă de toate. Nu este mai puțin bărbat pentru că știe să schimbe un scutec și să pregătească prânzul.
În acea seară, când am ajuns acasă, Bogdan pregătise cina. Mara se juca lângă el, iar în sufragerie era ordine. Nu făcea toate acestea pentru că eu câștigam mai mult sau pentru că îi ceream. Era pur și simplu modul în care ne organizaserăm viața.
— Am vorbit cu unchiul Liviei, mi-a spus el.
— Și?
— Mi-am cerut scuze că l-am pus într-o situație neplăcută. I-am explicat că nu am acceptat postul și că nu vreau să înceapă o colaborare pe baza unei promisiuni făcute de altcineva. Omul a înțeles. Mi-a spus chiar că nu este prima dată când Livia încearcă să aranjeze lucrurile pentru alții.
Am zâmbit amar.
— Măcar cineva a înțeles.
— Mi-a mai spus ceva. Că mama ta îi povestise că eu sunt nemulțumit de situația de acasă și că vreau să mă întorc urgent la serviciu. Nici măcar asta nu era adevărat.
În weekend, mama a venit din nou. De data aceasta nu a intrat direct în sufragerie. A rămas în hol până când i-am spus să intre.
— Am venit să văd copilul, a spus ea.
— Poți să o vezi. Dar vreau să lămurim ceva înainte.
Bogdan era în sufragerie cu Mara. A venit și el când a auzit că vorbim.
— Mamă, nu mai vreau să aud comentarii despre faptul că stau acasă cu fetița. Nu sunt șomer și nici nu am renunțat la meseria mea. Am luat o decizie împreună cu Irina și nu avem nevoie să ne-o aprobe nimeni.
— Eu am vrut doar să te ajut, a spus mama.
— Atunci ajută-ne respectând ce am hotărât noi. Nu vorbind cu rudele și căutându-mi locuri de muncă pe ascuns.
Mama s-a uitat la mine, așteptând să o contrazic pe soțul meu. Nu am făcut-o.
— Irina, tu chiar ești de acord cu toate astea?
— Da, mamă. Și dacă aș fi câștigat eu mai puțin, iar Bogdan ar fi rămas acasă cu Mara, tot aceeași decizie am fi luat-o. Nu vreau să-mi mai judeci soțul după câți bani aduce lunar.
Mama s-a așezat pe canapea. A privit-o pe Mara, care se apropiase cu o jucărie în mână.
— Vino la bunica, puiule!
Fetița s-a dus la ea și i-a întins jucăria. Pentru câteva minute, mama a uitat de discuție și s-a jucat cu nepoata.
Înainte să plece, s-a oprit lângă Bogdan.
— Poate că am exagerat cu serviciul acela. Dar să nu crezi că nu vreau să-ți fie bine.
— Știu că vreți să ne fie bine, Livia. Dar nu trebuie să mă schimbați ca să vă demonstrați că aveți dreptate.
Nu și-a cerut iertare atunci. A plecat fără să mai spună nimic.
Au trecut câteva luni. Bogdan a rămas în concediu până la încheierea perioadei stabilite. Mara a crescut, a început să vorbească mai mult și să alerge prin casă după tatăl ei. Când se apropia ora prânzului, îl căuta pe el, iar când veneam eu de la serviciu, se repezea spre ușă cu brațele întinse.
La întoarcerea lui Bogdan la atelier, nu am făcut din asta un eveniment. Era o etapă firească a vieții noastre. Și-a reluat meseria, iar noi am găsit o soluție pentru programul Marei, fără să cerem nimănui să-și abandoneze responsabilitățile.
Într-o duminică, mama a venit la noi și l-a găsit pe Bogdan pregătind masa. De data aceasta nu a făcut niciun comentariu. A luat-o pe Mara în brațe și l-a întrebat dacă are nevoie de ajutor.
El i-a întins un castron cu salată.
— Dacă vreți, puteți să mă ajutați cu asta.
Mama a început să taie legumele, iar eu am pus farfuriile pe masă.
Nu știu dacă a înțeles vreodată pe deplin cât de mult ne răniseră vorbele ei. Dar a încetat să-i mai măsoare valoarea ginerelui după salariu.
Într-o seară, când o culcam pe Mara, Bogdan mi-a spus că perioada petrecută acasă fusese una dintre cele mai frumoase din viața lui.
— Am văzut cum a învățat să meargă, cum a spus primele cuvinte și cum a început să mă caute când se trezește. Nu aș schimba timpul acesta pentru nimic.
L-am îmbrățișat și mi-am dat seama că mama avusese dreptate într-un singur lucru: un bărbat trebuie să-și asume responsabilitățile familiei. Numai că ea uitase că și creșterea propriului copil este una dintre ele.