Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Florin a rămas lângă mașină, cu portiera deschisă. Se uita la David, așteptând probabil să-i spună că vrea să plece cu el. Eu m-am aplecat și i-am aranjat băiatului breteaua ghiozdanului.
— Nu trebuie să alegi acum, David. Nici astăzi, nici mâine. Nu trebuie să ne faci pe niciunul fericit spunând ceva ce nu simți.
— Dar tata se supără dacă spun că vreau să vin și la tine.
Florin a intervenit imediat:
— Nu mă supăr că vii la mama. Vreau doar să știu unde te simți mai bine.
— Și mama se supără dacă spun că îmi place la tine, a răspuns băiatul.
Florin a rămas tăcut. Am simțit că ar trebui să mă opresc și eu. În ultimele luni îi cerusem prea des explicații despre ce se întâmpla la tatăl lui, iar David ajunsese să creadă că orice răspuns putea provoca o ceartă.
— Hai, du-te cu tata. Ne vedem duminică, i-am spus.
Înainte să urce în mașină, David m-a îmbrățișat și mi-a șoptit:
— Să nu fii supărată dacă mă distrez la tata.
Mi s-au umezit ochii, dar am zâmbit.
— Vreau să te distrezi, puiule. Asta este tot ce vreau.
După ce au plecat, am rămas în hol câteva minute. Începusem să înțeleg că, fără să-mi dau seama, ajunsesem și eu să-i cer băiatului să-mi confirme că mă iubește.
Duminică seara, când s-a întors, David era neobișnuit de liniștit. Și-a pus ghiozdanul în cameră și a venit să mă întrebe dacă poate să se culce mai devreme.
— Te-ai simțit bine la tata?
— Da.
— Ați făcut ceva frumos?
— Am fost la un magazin și mi-a cumpărat un calculator pentru jocuri.
Am zâmbit.
— Să-l folosești cu grijă.
Nu l-am întrebat ce a mai spus Florin și nici dacă au discutat despre proces. Am vrut să-i dau măcar o seară în care să nu se simtă obligat să-mi povestească tot.
Dar problema nu s-a oprit acolo. Cu câteva zile înainte de întâlnirea de la instanță, David a început să aibă dureri de burtă dimineața și să spună că nu vrea să meargă la școală. Într-o seară l-am găsit stând pe marginea patului, cu telefonul vechi pe care i-l dădusem pentru situații în care trebuia să mă contacteze.
— Ce faci, dragul meu?
A ascuns telefonul sub pernă.
— Nimic.
Am observat că era neliniștit, dar nu am insistat.
A doua zi, când m-am întors de la serviciu, m-a așteptat în sufragerie. Ținea telefonul în ambele mâini.
— Mami, vreau să-ți arăt ceva. Dar să nu te superi.
— Spune-mi.
Mi-a întins telefonul și mi-a arătat mai multe înregistrări audio. Erau salvate cu date diferite. Unele aveau câteva minute, altele doar câteva zeci de secunde.
— Ce sunt acestea?
— V-am înregistrat.
Am simțit un fior rece.
— Pe mine și pe tata?
A dat din cap.
— De ce, David?
Băiatul a început să plângă.
— Pentru că nu mai știu ce să spun. Tata îmi spune să-i promit că o să stau cu el. Tu mă întrebi ce mi-a spus tata și dacă vreau să mă mut acolo. Uneori vă spun lucruri diferite, ca să nu vă supărați. După aceea mi-e frică să nu uitați ce am spus și să mă prindeți că am mințit.
M-am așezat lângă el.
— Și de ce ai înregistrat toate conversațiile?
— Ca să nu uit. Și ca să vă arăt că nu inventez când spuneți lucruri diferite. Am vrut să aveți dovada că eu nu vreau să aleg.
Am luat telefonul și am ascultat câteva înregistrări. În una dintre ele, Florin îi spunea că un băiat trebuie să știe unde îi este casa și că ar fi bine să locuiască permanent cu tatăl său. În alta, eu îl întrebam de mai multe ori dacă nu cumva îi era mai bine cu mine și dacă tatăl lui nu îi promisese lucruri doar ca să-l convingă.
Mi-am recunoscut vocea și mi s-a făcut rușine.
Nu fusesem la fel de insistentă ca Florin, dar făcusem exact ceea ce îi reproșam lui: îl pusesem să-mi ofere răspunsuri care să mă liniștească.
— David, îmi pare rău. Nu trebuia să te întreb toate lucrurile acelea. Nu trebuia să te fac să simți că trebuie să-mi dovedești ceva.
— Dar dacă judecătorul mă întreabă cu cine vreau să stau?
— Îi spui adevărul. Că îi iubești pe amândoi și că vrei să ai voie să fii copilul nostru, nu să alegi între noi.
A doua zi l-am sunat pe Florin și i-am cerut să vină. I-am spus că trebuie să asculte ceva împreună cu mine.
Când a ajuns, David ne-a privit pe amândoi și ne-a întrebat dacă poate să pună telefonul pe masă. A ales o înregistrare în care tatăl lui îi spunea că, dacă îl iubește, trebuie să ceară să locuiască numai cu el.
Florin a ascultat până la capăt fără să se miște.
— Mai ai și altele? a întrebat.
David a selectat o altă înregistrare. De data aceasta se auzea vocea mea, întrebându-l dacă tatăl lui îi spusese ceva rău despre mine și dacă nu cumva voia să se mute doar pentru că primea cadouri.
Am simțit că nu mai pot să-mi țin lacrimile.
— Și eu am greșit, am spus. L-am pus să-mi răspundă la întrebări pe care nu trebuia să i le pun.
Florin și-a acoperit fața cu palmele.
— Doamne, ce am făcut copilului nostru?
David a început să plângă din nou.
— Eu nu vreau să vă supărați. Nu vreau să stau numai cu unul dintre voi. Vreau să pot veni la tata fără să mă întrebi ce a zis despre tine. Și vreau să pot veni la mama fără să-mi spună tata că l-am lăsat singur.
Florin s-a ridicat și s-a așezat lângă el.
— Ai dreptate, băiete. Nu trebuia să-ți cer să faci asta. Îmi pare rău.
— Și mie îmi pare rău, i-am spus. Nu e treaba ta să ai grijă de supărarea noastră.
Am hotărât să discutăm cu specialistul care urma să-l ajute pe David în perioada aceasta și să nu mai folosim înregistrările ca probe într-o ceartă între noi. Ele ne arătaseră deja ceva ce niciunul nu voia să recunoască: băiatul nostru ajunsese să trăiască într-o permanentă teamă de a nu ne dezamăgi.
La întâlnirea de la instanță, David a avut posibilitatea să vorbească despre ce își dorea. Nu i-am cerut să repete nimic din ce discutaserăm acasă. Nu l-am întrebat ce urma să spună și nici nu am încercat să aflăm fiecare detaliu al discuției lui.
După aceea, Florin m-a sunat și mi-a spus că este de acord să păstrăm programul de vizite pe care îl aveam, cu mici modificări stabilite în funcție de școală și activitățile băiatului. A renunțat la ideea că trebuie să obțină locuința exclusivă pentru a demonstra că este un tată bun.
Nici eu nu am mai încercat să verific fiecare lucru pe care îl făcea David când era la el. Am început să comunic direct cu Florin despre program, sănătate, școală și cheltuieli, fără să-l mai punem pe băiat să transmită mesaje.
Nu am devenit prieteni după divorț. Aveam încă neînțelegeri și lucruri pe care nu le puteam uita. Dar am învățat să le discutăm între noi, nu prin copil.
Într-o vineri, când Florin a venit să-l ia, David a coborât cu ghiozdanul și cu o minge de fotbal.
— Mami, duminică mergem la bunicul din partea tatei. Pot să vin și eu?
— Bineînțeles, puiule. Să te distrezi!
Florin m-a privit și mi-a mulțumit. Nu pentru că îi lăsam copilul, ci pentru că, în sfârșit, puteam să vorbim fără să ne mai atacăm.
După ce au plecat, am găsit pe masa din sufragerie telefonul vechi al lui David. Îl uitase acasă. L-am luat și l-am pus în sertar, fără să verific dacă mai avea alte înregistrări.
Seara, când s-a întors, m-a îmbrățișat și mi-a spus că se distrase foarte bine.
— Mami, știi ceva? Acum nu mi-a mai fost frică să-i spun tatei că vreau să vin și la tine duminică.
L-am sărutat pe frunte.
— Niciodată nu trebuie să-ți fie frică să iubești pe cineva, David. Nici pe mine, nici pe tata.
Atunci am înțeles cât de mult îl costase pe băiatul nostru divorțul. Noi ne despărțiserăm unul de celălalt, dar el ajunsese să creadă că trebuie să-și împartă iubirea în două și să ascundă câte o jumătate de fiecare.
Nu am mai cerut niciodată să-mi dovedească pe cine iubește mai mult. Și, pentru prima dată după mult timp, David a putut să plece la tatăl lui fără să-mi ceară iertare și să se întoarcă acasă fără să simtă că trebuie să dea socoteală.