Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Andrei s-a uitat la mama lui câteva secunde, apoi și-a tras scaunul și s-a așezat în fața ei.
— Mamă, dacă nu luam bursa asta, mai veneai să mă iei?
Lavinia și-a retras mâna de pe umărul lui. Zâmbetul i-a dispărut de pe chip.
— Ce întrebare este asta, Andrei? Bineînțeles că veneam. Ești copilul meu!
— Dar de ce n-ai venit când aveam cinci ani? Sau când am început școala? De ce nu ai venit la serbări? De ce nu ai fost lângă mine când a murit bunicul?
Nu a ridicat vocea. Tocmai liniștea lui făcea întrebările și mai greu de suportat.
— Am muncit, Andrei. Nu ne-a fost ușor. Am vrut să avem o situație bună înainte să te luăm cu noi.
— Și în șaisprezece ani nu ați reușit să veniți să mă luați nici măcar o dată?
Sorin și-a dres glasul.
— Băiete, nu este chiar atât de simplu. Am avut probleme cu serviciul, cu locuința, cu banii. Am crezut că bunicii se descurcă mai bine cu tine până ne stabilizăm.
— Bunicul a murit acum patru ani, tată. Nici atunci nu ați venit să stați cu mine.
Am simțit cum mi se strânge inima. Nu-l mai auzisem niciodată vorbind atât de direct despre anii în care părinții lui lipsiseră. Îl văzusem crescând cu întrebări pe care încercase să le ascundă, iar acum le rostea în fața lor fără să mai aștepte explicații care să-l liniștească.
— Andrei, nu vrem să ne certăm cu tine, a spus Lavinia. Vrem să recuperăm timpul pierdut. Acum ești mare, putem să vorbim altfel, putem să ne apropiem.
— Și de ce trebuie să mă mut ca să vă apropiați de mine?
— Pentru că vrem să fim o familie. Nu mai ești copil, poți să înțelegi că și noi avem nevoie să fim lângă tine.
Andrei a privit spre mine, apoi s-a întors din nou către ea.
— Eu am deja o familie. Bunica a fost lângă mine în fiecare zi. Nu spun că nu vreau să vă cunosc mai bine, dar nu pot să mă mut cu voi doar pentru că acum vă doriți asta.
Lavinia și-a șters discret ochii.
— Nu vreau să-ți iau bunica. Poți să vii aici oricând. Dar ai 18 ani și trebuie să începi să-ți construiești viața. La noi ai avea mai multe posibilități.
— Ce posibilități?
Sorin a intervenit:
— Avem o cameră pregătită pentru tine. Te putem ajuta cu facultatea, cu transportul și cu toate cheltuielile. Nu trebuie să te gândești că bunicii vor trebui să te întrețină în continuare.
Andrei a zâmbit trist.
— Bunica nu mi-a spus niciodată că sunt o cheltuială.
Am simțit că trebuie să intervin.
— Nu vreau să vă certați. Andrei este adult și trebuie să-și hotărască singur viitorul. Eu nu o să-i spun să rămână aici doar pentru că mi-ar fi dor de el.
Lavinia s-a întors spre mine.
— Mamă, tu ai avut grijă de el, știm asta. Dar nu poți să crezi că o să rămână toată viața cu tine.
— Nici nu vreau asta. Vreau să plece la facultate, să-și facă un rost și să aibă o viață frumoasă. Dar vreau să plece pentru că își dorește, nu pentru că cineva îi spune că trebuie să-și urmeze părinții adevărați.
Andrei s-a ridicat de la masă și a mers până la fotografia în care apărea alături de bunicul lui, lângă poarta casei.
— Știți ce mi-a spus bunicul înainte să moară? Că nu trebuie să mă simt vinovat dacă vreau să-mi cunosc părinții. Că el și bunica nu m-au crescut ca să mă țină lângă ei, ci ca să pot să-mi construiesc singur viața.
Lavinia a început să plângă.
— Eu nu am vrut să te pierd, Andrei.
— Dar nici nu ai fost aici ca să mă ai.
Sorin s-a ridicat și a făcut câțiva pași prin curte.
— Bine. Poate că am greșit. Dar vrem să reparăm. Nu putem schimba ce a fost, dar putem începe de acum.
— Atunci începeți prin a nu-mi mai spune unde trebuie să locuiesc. Am bursă și vreau să merg la facultatea la care am fost admis. Vreau să stau la cămin, să învăț și să mă descurc singur. Bunica m-a ajutat să ajung aici, dar nu vreau nici să depind de ea toată viața.
Am simțit o mândrie pe care nu o pot descrie. Nu pentru că refuzase să plece cu părinții, ci pentru că începuse să vorbească despre propriul viitor ca un om care știe ce vrea.
Înainte să plece, Lavinia a venit lângă mine.
— Mamă, eu știu că ai făcut multe pentru el. Dar mi-e greu să accept că acum nu mă privește ca pe mama lui.
Am privit-o în ochi.
— Nu trebuie să te privească așa cum te privea când avea doi ani. Acum are 18. Ai de recuperat șaisprezece ani de absență. Nu poți să-i ceri să te iubească doar pentru că i-ai dat viață.
— Și ce ar trebui să fac?
— Să începi să fii prezentă. Să-l suni și când nu ai nimic de cerut. Să vii la el și când nu are nicio reușită de sărbătorit. Să-l întrebi cum este, nu doar ce planuri are.
Lavinia nu mi-a răspuns. Și-a luat geanta și a plecat împreună cu Sorin.
În următoarele săptămâni, Andrei a început să-și pregătească plecarea la facultate. Am mers împreună să-i cumpărăm lucrurile pentru cămin: lenjerie, prosoape, câteva vase, un ghiozdan și o lampă pentru birou. Își făcuse o listă pe care o verifica de fiecare dată când mai găseam ceva necesar.
Lavinia a început să-l sune mai des. La început conversațiile erau scurte și stângace. Îl întreba despre facultate, despre actele pentru bursă și despre ce mai face bunica. Andrei îi răspundea, dar nu se grăbea să-i povestească tot.
Într-o zi, l-a invitat la ei pentru weekend. A mers, a stat două nopți și s-a întors acasă duminică seara. Mi-a povestit că văzuse camera pregătită pentru el și că Sorin îi cumpărase un birou nou.
— Și cum te-ai simțit?
— Bine, bunico. Dar a fost ciudat. Nu știam unde sunt paharele, unde țin prosoapele și nici ce pot să iau din frigider fără să întreb.
Am râs amândoi.
— Așa este când ajungi într-o casă nouă.
— Nu era chiar nouă. Era casa părinților mei. Dar pentru mine era nouă.
Nu am insistat cu întrebări. Am înțeles că începea să-și cunoască părinții în felul lui, fără să fie obligat să uite cine îl crescuse.
În ziua plecării la facultate, Lavinia și Sorin au venit să ne ajute cu bagajele. Au adus și un laptop pe care i l-au oferit cadou.
— Să-l folosești cu spor, i-a spus tatăl lui. Și să ne suni dacă ai nevoie de ceva.
Andrei i-a mulțumit și l-a îmbrățișat. Apoi a venit la mine și m-a strâns în brațe mai mult decât de obicei.
— Bunico, nu plec de tot. Vin în fiecare vacanță. Și te sun în fiecare săptămână.
— Nu trebuie să-mi promiți un program, puiule. Vreau doar să fii bine și să nu uiți că aici ai mereu o casă.
După ce am plecat de la cămin, am rămas cu Lavinia câteva minute în fața clădirii. Avea ochii umezi.
— Mamă, îți mulțumesc că l-ai crescut. Știu că nu a fost ușor.
Am privit-o și i-am răspuns:
— A fost copilul meu de suflet în fiecare zi. Dar nu ți-am cerut niciodată să încetezi să fii mama lui. Acum trebuie să înveți să fii una prezentă.
A dat din cap și m-a îmbrățișat.
Au trecut câteva luni. Andrei se descurca bine la facultate, își păstrase bursa și își făcuse câțiva prieteni. Mă suna duminica, uneori doar ca să-mi povestească ce mâncase la cantină sau cât de greu fusese un examen.
Într-o zi, mi-a spus că părinții îl invitaseră să petreacă sărbătorile cu ei.
— Tu ce vrei să faci? l-am întrebat.
— Aș vrea să vin și la tine. Poate stau câteva zile la ei și apoi vin acasă.
— Atunci așa să faci. Nu trebuie să împarți zilele după cât de supărat s-ar putea simți cineva.
De Crăciun a venit acasă cu o pungă de cadouri și cu o fotografie făcută în cămin. În ea era cu colegii de cameră, zâmbind, cu diploma de bursă ținută în mână.
Am așezat fotografia pe comodă, lângă cea în care apărea cu bunicul lui.
În seara aceea, când am rămas singuri în bucătărie, Andrei m-a întrebat dacă mă supăr că începe să petreacă mai mult timp cu părinții lui.
— Nu, dragul meu. Eu nu te-am crescut ca să mă alegi pe mine în fiecare zi. Te-am crescut ca să poți să mergi pe drumul tău.
M-a îmbrățișat și mi-a spus că știe.
Poate că Lavinia și Sorin nu vor putea recupera niciodată anii în care nu au fost lângă el. Dar pot să înceapă să construiască o relație cu omul care a devenit.
Iar eu nu am nevoie să fiu numită mama lui ca să știu ce am însemnat pentru el. Am fost acolo când a făcut primii pași, când a învățat să scrie, când a plâns și când a reușit. Și voi fi acolo și când va avea nevoie să se întoarcă acasă.
Pentru că un copil nu uită cine i-a dat viață. Dar nici nu uită cine i-a fost alături în fiecare zi în care a învățat să trăiască.