Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Miron a scos din mapă mai multe extrase bancare și le-a așezat pe masă, unul lângă altul.
— Radu, băiatule, tu ai trimis banii în contul Otiliei, nu?
— Da, tată. Așa ne-am înțeles. V-am rugat să-mi dați un cont în care să pot trimite lunar, iar voi mi-ați spus că este mai simplu să-i trimit surorii mele. Ea urma să se ocupe de plăți și de cumpărături.
Miron a încuviințat încet.
— Așa a fost. Numai că eu am început să mă întreb dacă toți banii au ajuns unde trebuia.
Otilia s-a ridicat brusc.
— Tată, iar începi cu prostiile astea? Eu am făcut cumpărăturile, eu am plătit facturile și tot eu am alergat după doctori!
— Nu spun că nu ai făcut nimic. Dar am cerut extrasele de la bancă și am început să verificăm transferurile. Uite, aici sunt banii trimiși de Radu. Iar aici sunt retragerile făcute în zilele următoare.
Radu s-a apropiat de masă.
— Ce s-a întâmplat cu banii, Otilia?
— I-am folosit pentru casă! Nu trebuia să vă dau vouă raport pentru fiecare leu!
— Nu pentru fiecare leu. Dar eu te-am rugat să ai grijă ca părinților să nu le lipsească nimic. Nu ți-am trimis bani ca să-ți plătești ție cheltuielile.
Otilia și-a încrucișat brațele.
— Și eu nu am avut cheltuieli? Eu nu am avut rate, facturi și probleme? Crezi că dacă am stat aici am trăit pe gratis?
Miron a scos o altă foaie.
— În urmă cu doi ani, Radu ți-a trimis 3.000 de lei pentru reparația centralei. În aceeași săptămână ai retras aproape toată suma. Dar centrala a fost reparată abia după patru luni, iar banii pentru reparație i-am dat eu din pensie.
Otilia s-a uitat spre mine.
— Mamă, spune-le și tu! Nu am ținut banii pentru mine. Am avut nevoie de ei atunci. I-am pus la loc după aceea!
— Când i-ai pus la loc? am întrebat.
Nu mi-a răspuns.
Radu a răsfoit câteva dintre extrase.
— Uite și transferul pentru medicamentele tatei. Și cel pentru acoperiș. Și cel pentru analizele mamei. Eu trimiteam bani în fiecare lună pentru că voi îmi spuneați că aveți nevoie. Dacă nu puteai să te ocupi, puteai să-mi spui. Dar de ce mi-ai spus că ai plătit toate lucrurile?
Otilia a început să plângă, dar nu părea dispusă să-și recunoască greșeala.
— Pentru că și eu aveam nevoie de bani! Am stat aici ani întregi. Nu am avut serviciu, nu mi-am făcut o familie, nu am plecat nicăieri. Toată lumea se aștepta să fiu disponibilă pentru voi!
Am privit-o și am simțit că mă doare sufletul. Era fata mea și știam că avusese perioade grele. După divorțul ei, rămăsese fără venituri stabile și o ajutasem de multe ori. Dar una era să ne ceară ajutorul, alta era să folosească banii fratelui ei și să pretindă că îi cheltuise pentru noi.
— Otilia, dacă aveai nevoie de bani, trebuia să ne spui. Noi te-am fi ajutat cât puteam. Dar nu trebuia să-l minți pe fratele tău.
— Voi îl apărați mereu pe el! El este băiatul plecat în străinătate, cel care trimite bani și care apare acum cu pretenții. Eu sunt cea care a rămas să vă suporte toate mofturile!
Miron a lovit ușor masa cu palma.
— Ajunge! Nu te-a obligat nimeni să rămâi aici. Și nici nu ți-am cerut să renunți la viața ta pentru noi. Ai stat fiindcă ai vrut, fiindcă ai avut aici o casă și pentru că te-am primit întotdeauna.
— Și acum îmi spuneți că nu merit nimic?
— Nu ți-a spus nimeni asta, a intervenit Radu. Eu nu vreau să-ți iau casa. Vreau doar să nu mă mai faci să par un fiu care a lipsit și acum vine să ceară jumătate din tot.
Otilia s-a întors spre el.
— Tu nu știi cum este să trăiești zi de zi cu doi părinți bătrâni. Să nu poți pleca nicăieri, să te trezești noaptea când unuia i se face rău, să ai grijă de toate!
— Ai dreptate. Nu știu cum este să fiu aici în fiecare zi. Dar știu cum este să muncesc departe de casă, să trimit bani și să mă întreb dacă părinții mei au tot ce le trebuie. Și niciodată nu am pretins că banii mei înlocuiesc prezența mea.
Am simțit că era momentul să spun și eu ce ținusem în mine.
— Otilia, îți mulțumesc pentru zilele în care ne-ai ajutat. Nu uit că ai fost lângă mine când am căzut și că m-ai însoțit la spital. Dar să nu uiți nici că Radu a contribuit la toate lucrurile pe care le-am avut în casă. Centrala, acoperișul, baia și multe dintre medicamentele tatălui tău au fost plătite cu banii lui.
— Și eu ce primesc pentru anii în care am stat aici?
Miron a privit-o lung.
— Nu ți-am promis niciodată că vei primi casa pentru că ai rămas. Dacă am fi știut că asta este înțelegerea ta, am fi discutat altfel de la început.
Otilia și-a luat geanta și a ieșit din bucătărie. A trântit ușa camerei ei și nu a mai venit la masă în seara aceea.
Radu a rămas cu noi. A strâns documentele și ne-a spus că nu vrea să transforme totul într-un proces de socoteli.
— Tată, eu nu vreau să vă iau casa. Vreau să știu că, dacă într-o zi nu veți mai putea locui aici, vom lua o decizie împreună. Nu vreau să aflu după aceea că sora mea a hotărât totul singură.
Miron l-a bătut ușor pe umăr.
— Nu o să se întâmple asta.
În zilele următoare, am verificat toate documentele pe care le aveam. Am descoperit că Otilia folosise o parte din transferurile fratelui pentru ratele unui telefon, cumpărături personale și câteva datorii mai vechi. Nu era vorba despre toți banii trimiși de Radu, dar suma era suficient de mare încât să nu mai poată fi explicată printr-o simplă greșeală.
Am discutat cu ea de mai multe ori. La început a negat, apoi a spus că urma să pună banii la loc și că nu crezuse că fratele ei va veni vreodată să ceară socoteală.
— Dar dacă nu veneam, cât timp aveai de gând să continui? a întrebat-o Radu la telefon.
— Nu știu. Eram într-o situație grea.
— Și eu am avut situații grele în Anglia. Dar nu am luat banii părinților și nu am spus că sunt pentru altceva.
Otilia a închis telefonul.
După o săptămână, Miron ne-a chemat din nou pe amândoi la masă. De data aceasta, avea lângă el un caiet în care notase cheltuielile casei din ultimii ani.
— Am hotărât ceva împreună cu mama voastră. Casa este a noastră și cât timp trăim noi, nu o vindem și nu o împărțim. Nu vreau ca vreunul dintre voi să creadă că poate decide ce se întâmplă cu ea.
Otilia a ridicat imediat capul.
— Și după ce nu mai sunteți?
— Vom merge la notar și vom discuta cum ne facem actele, ca să fie totul clar și să nu ajungeți să vă judecați. Dar nu vom trece casa pe numele nimănui doar pentru că unul dintre voi ne cere asta.
Radu a încuviințat.
— Eu sunt de acord. Nu vreau să vă grăbiți și nici să vă schimbați viața din cauza mea.
Otilia a rămas tăcută. După câteva minute, a întrebat dacă poate să spună și ea ceva.
— Eu am rămas aici. Am fost prezentă. Nu vreau să se uite toate astea doar pentru că am folosit niște bani care nu erau ai mei.
— Nu se uită, i-am spus. Dar trebuie să înțelegi că nici anii lui Radu nu pot fi șterși.
Am stabilit ca Otilia să returneze treptat o parte din banii folosiți în alte scopuri decât cele pentru care îi primise. Nu am făcut un contract între frați și nici nu am transformat discuția într-o pedeapsă. Am vrut doar să existe adevăr și responsabilitate.
Radu a plecat în Anglia după câteva zile. Înainte să plece, m-a îmbrățișat în curte.
— Mamă, dacă aveți nevoie de ceva, mă sunați. Dar de acum vreau să vorbesc direct cu voi despre bani. Nu mai vreau să se înțeleagă greșit.
— Așa să faci, băiete.
Otilia nu a venit să-și ia rămas-bun. A stat în camera ei și a ieșit abia după ce mașina fratelui ei dispăruse de la poartă.
Au trecut câteva luni. A început să-și caute un serviciu și, pentru prima dată după mult timp, a înțeles că nu poate să-și construiască viitorul așteptând ca părinții să-i ofere o casă.
Radu a continuat să ne sune și să ne ajute când aveam nevoie. Nu ne-a mai trimis bani prin sora lui, ci direct în contul nostru. Nu a cerut niciodată să-i mulțumim pentru asta.
Într-o duminică, Otilia a venit la mine în bucătărie și mi-a spus că vrea să vorbească.
— Mamă, cred că am fost nedreaptă cu Radu. Am crezut că, dacă am stat aici, mi se cuvine mai mult. Dar și el a făcut ceva pentru voi. Și nu trebuia să folosesc banii aceia fără să-i spun.
Am luat-o de mână.
— Nu trebuie să vă măsurați iubirea în bani și nici în ani. Dar trebuie să fiți cinstiți unul cu celălalt.
Nu s-au împăcat imediat. Radu avea nevoie de timp, iar Otilia trebuia să-i arate că regretul ei nu era doar o reacție la faptul că fusese descoperită.
În vara următoare, Radu a venit din nou acasă. De data aceasta, sora lui l-a așteptat la poartă și l-a invitat să intre. Au stat împreună în bucătărie și au vorbit despre copilărie, despre părinți și despre ce aveau de făcut mai departe.
Casa a rămas a noastră cât timp am fost în viață. Nu am mai permis nimănui să o transforme într-un motiv de ceartă. Iar când am privit într-o seară masa din bucătărie, la care stăteau amândoi copiii mei, am înțeles că nu aveam nevoie să hotărăsc cine merită mai multă iubire.
Radu nu a fost un fiu rău pentru că a plecat în Anglia. Otilia nu a fost un copil fără valoare pentru că a rămas acasă. Dar niciunul nu avea dreptul să șteargă contribuția celuilalt.
Pentru mine, casa nu fusese niciodată doar o proprietate. Era locul în care îi crescusem pe amândoi. Și nu voiam să ajungă motivul pentru care nu și-ar mai vorbi niciodată.