“Noi decidem ce mănâncă copilul, nu tu!” mi-a spus nora, oprindu-mă înainte să-i dau nepotului o ciocolată. Era 1 Decembrie, venisem cu o căciulă tricotată pentru Tudor și speram să petrec măcar o oră cu el.

Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 Tudor s-a uitat spre intrarea blocului, apoi și-a lipit obrazul de paltonul meu. Îl simțeam tremurând puțin, deși avea geaca încheiată până la gât.

— Bunico, mama nu mă mai lasă să vin la tine, mi-a șoptit. Zice că mă răsfeți și că după aceea nu o mai ascult.

M-am aplecat și l-am privit în ochi.

— Puiul meu, mama ta vrea să ai grijă de tine și să respecți niște reguli. Asta nu înseamnă că nu te iubește.

— Dar eu vreau să vin la tine. Îmi place când facem clătite și când îmi citești povești.

— Și mie îmi place să stăm împreună, Tudor.

— Atunci de ce nu mă lasă?

Nu am știut ce să-i răspund. Nu voiam să vorbesc urât despre Alina, dar nici nu puteam să-i spun copilului că totul era în regulă.

— O să vorbesc cu mama ta, i-am spus. Poate găsim o zi în care să vii la mine.

Tudor a dat din cap, apoi s-a uitat la buzunarul paltonului meu.

— Bunico, mi-ai adus ceva?

Am zâmbit.

— Ți-am adus o căciulă. Am lăsat-o sus, la mama ta.

— Am văzut-o! E frumoasă. Dar altceva?

Am scos ciocolata din buzunar.

Ochii i s-au luminat.

— Din aia care îmi place mie!

— Da, puiul meu. Dar mama ta mi-a spus că nu vrea să mănânci dulciuri fără să te întrebe.

— Pot să o țin pentru mai târziu?

M-am gândit câteva clipe. Nu voiam să-l învăț să ascundă lucruri de părinți, dar nici nu-mi venea să pun ciocolata la loc după ce văzusem cât se bucurase.

— Uite, ți-o dau, dar să nu o mănânci pe ascuns. O duci sus și o întrebi pe mama când ai voie să o mănânci. Bine?

— Bine, bunico.

I-am pus ciocolata în buzunarul gecii și l-am sărutat pe frunte.

— Acum trebuie să urci. Mama ta se poate speria dacă nu te găsește.

— Mai stai puțin cu mine?

— Te conduc până la ușa apartamentului.

Am intrat împreună în bloc și am urcat cu liftul. Când am ajuns la etaj, Tudor a scos cheia pe care o avea prinsă de un șnur în buzunar și a deschis ușa.

Alina a apărut imediat în hol.

— Tudor! Unde ai fost?

Băiatul s-a uitat spre mine.

— Am coborât după bunica. Am văzut-o pe geam.

Alina a rămas câteva clipe nemișcată.

— Ai coborât singur? Fără să-mi spui?

— Da, mamă. Dar bunica m-a adus înapoi.

Am intervenit înainte să înceapă să-l certe.

— Alina, l-am găsit jos, lângă scară. I-am spus că nu trebuie să coboare fără să vă anunțe. M-am gândit că e mai bine să-l conduc eu până sus.

Nora mea a respirat adânc.

— Mulțumesc că l-ați adus. Tudor, mergi în cameră. Vorbim imediat.

Băiatul s-a dus spre sufragerie, iar eu am rămas lângă ușă.

— Alina, îmi pare rău că s-a întâmplat asta. Nu știam că o să coboare după mine.

— Nici eu nu știam că poate pleca fără să-mi spună. O să trebuiască să discut serios cu el.

— Sigur. Dar să știi că mi-a spus că îi este dor de mine.

Alina a coborât privirea.

— Am înțeles.

Am plecat fără să mai insist. În autobuz, m-am gândit la ce-mi spusese Tudor și la felul în care Alina se schimbase în ultimul an.

Nu înțelegeam de ce ajunsese să mă privească de parcă aș fi vrut să-i iau copilul. Eu îmi dorisem doar să fiu bunica lui.

Seara, pe la șapte, telefonul meu a sunat.

Era Alina.

— Bună seara, mamă Floarea. Aveți câteva minute?

— Sigur, dragă. S-a întâmplat ceva cu Tudor?

— Nu, e bine. Dar vreau să vorbim despre ce s-a întâmplat astăzi.

Am simțit că mi se strânge stomacul. M-am gândit că poate Tudor îi spusese despre ciocolată și că urma o nouă ceartă.

— Te ascult, Alina.

— După ce ați plecat, am verificat imaginile de pe camera de supraveghere de la intrarea în bloc. Voiam să văd cum a ieșit Tudor singur.

Am rămas tăcută.

— V-am văzut pe bancă. Am văzut cum a alergat spre dumneavoastră și cum l-ați îmbrățișat. Apoi am văzut că i-ați dat ceva din buzunar.

— O ciocolată, am recunoscut. Dar i-am spus să nu o mănânce fără să te întrebe.

— Știu. Mi-a arătat-o când a intrat în cameră. Mi-a spus că bunica i-a dat-o și că trebuie să mă întrebe când are voie să o mănânce.

Am răsuflat ușurată.

— Mă bucur că ți-a spus adevărul.

La celălalt capăt al telefonului s-a făcut liniște.

— Mamă Floarea, vreau să vă spun ceva. M-am uitat de mai multe ori la imaginile acelea. Nu pentru ciocolată, ci pentru felul în care Tudor a alergat spre dumneavoastră.

— E un copil afectuos, Alina.

— Știu. Dar când l-am văzut cât de bucuros era, mi-am dat seama că eu sunt cea care l-a ținut departe de dumneavoastră.

Nu am spus nimic. Am așteptat să continue.

— Mamă, iartă-mă, mi-a fost frică să nu-l pierd.

Am rămas cu telefonul la ureche, fără să înțeleg.

— Cum să-l pierzi, Alina? E copilul tău.

— Știu. Dar când eram mică, eu am stat mai mult la bunica mea decât acasă. Mama lucra mult și era mereu obosită. Bunica avea timp să stea cu mine, să mă asculte și să-mi facă toate poftele.

Vocea i s-a schimbat.

— Când am crescut, am început să-i spun mamei că la bunica era mai bine. Că bunica mă înțelegea și ea nu. Mama suferea, dar eu nu-mi dădeam seama.

— Și ce legătură are asta cu Tudor?

— Când a început să vină de la dumneavoastră și să-mi spună că acolo este mai frumos, că dumneavoastră aveți răbdare și că îl lăsați să vă ajute la gătit, m-am speriat. Am crezut că o să ajungă să mă compare mereu cu dumneavoastră, așa cum făceam eu cu mama.

Am închis ochii pentru o clipă.

— Alina, eu nu am vrut niciodată să-ți iau locul.

— Știu acum. Dar atunci am început să-i răresc vizitele. Îmi spuneam că trebuie să aibă un program, că are nevoie de reguli. Unele reguli erau bune, dar le-am folosit și ca să nu-l mai las să vină atât de des.

— Puteai să vorbești cu mine, dragă. Dacă făceam ceva ce nu-ți plăcea, puteam să schimb.

— Mi-a fost rușine să recunosc că sunt geloasă pe propria soacră.

Am simțit că mi se umezesc ochii.

— Să știi că dragostea lui Tudor pentru mine nu înseamnă că te iubește mai puțin pe tine. Eu sunt bunica. Tu ești mama lui. Nu trebuie să ne întrecem pentru afecțiunea copilului.

— Asta mi-a spus și Sorin când i-am povestit ce s-a întâmplat astăzi.

— Ai vorbit cu el?

— Da. I-am spus tot. Și mi-a zis că ar fi trebuit să discutăm mai demult, nu să tot amânăm vizitele dumneavoastră.

Am rămas câteva clipe tăcute.

— Alina, eu îți respect regulile. Dacă nu vrei să-i dau dulciuri, nu-i mai dau. Dar te rog să nu mă mai ții departe de el.

— Nu vreau să mai fac asta. Și vreau să vă invit duminică la noi, de Moș Nicolae. Să mâncăm împreună, nu să vă mai primesc doar la ușă.

Am zâmbit fără să vreau.

— Vin cu drag, Alina.

— Și mai vreau ceva. Dacă aveți timp, poate săptămâna viitoare îl luați pe Tudor de la școală într-o zi. Îi este dor să stea cu dumneavoastră.

— Sigur că am timp. Numai să-mi spui când.

După ce am închis telefonul, am rămas multă vreme pe canapea, gândindu-mă la discuția noastră. Nu mă așteptasem ca Alina să-mi vorbească atât de deschis.

În zilele următoare, m-a sunat de două ori să mă întrebe ce mâncare îmi place și dacă vreau să aduc ceva pentru masa de Moș Nicolae.

I-am spus că pot face o prăjitură cu mere, fiindcă Tudor o mânca mereu cu plăcere.

— E foarte bine, mi-a răspuns. Și o să-i dăm și lui o felie, după masă.

Am râs amândouă.

În dimineața de Moș Nicolae, am pus prăjitura într-o cutie și am plecat spre blocul lor. De data aceasta, Alina mi-a deschis ușa cu un zâmbet.

— Bună dimineața, mamă Floarea. Poftiți, vă așteptam.

Nici n-am apucat să-mi scot paltonul, că Tudor a alergat din sufragerie.

— Bunico! Ai venit!

M-a îmbrățișat atât de tare, încât aproape mi-a scăpat cutia cu prăjitură.

— Am venit, puiul meu. La mulți ani de Moș Nicolae!

— Uite, port căciula făcută de tine!

Avea pe cap căciula bleumarin, cu modelul alb pe margine. Îi venea foarte bine.

— Ce frumos îți stă, Tudor!

Alina a venit lângă noi.

— A vrut să o poarte de dimineață, deși în casă e cald. Abia l-am convins să o dea jos la micul dejun.

Am intrat în sufragerie, unde Sorin pregătise masa. Erau farfurii pentru toți patru, iar lângă locul meu pusese un șervețel cu un mic desen făcut de Tudor.

Pe desen eram eu, el și un brad mare, cu multe globuri colorate.

— L-am făcut pentru tine, bunico, mi-a spus.

L-am sărutat pe frunte și am așezat desenul lângă farfurie.

La masă am vorbit despre școală, despre serviciu și despre planurile pentru Crăciun. Alina m-a întrebat dacă vreau să merg cu ei la târgul de sărbători în weekendul următor.

— Mi-ar plăcea, i-am răspuns. Dacă nu vă încurc.

— Nu ne încurcați, mamă Floarea. Vrem să veniți cu noi.

După prânz, Tudor a venit cu ciocolata pe care i-o dădusem în fața blocului. O păstrase într-un sertar.

— Mamă, pot să mănânc acum din ea?

Alina s-a uitat la mine, apoi la băiat.

— Poți să mănânci câteva pătrățele. Restul o păstrăm pentru altă zi.

Tudor a rupt ciocolata și mi-a întins și mie o bucățică.

— Uite, bunico. Să mâncăm împreună.

Am luat-o și am zâmbit.

Nu era nimic deosebit în ciocolata aceea. Dar pentru mine însemna că puteam să stau din nou lângă nepotul meu, fără să mă simt vinovată că îi adusesem o mică bucurie.

În lunile următoare, Alina s-a ținut de cuvânt. Am început să-l iau pe Tudor de la școală o dată pe săptămână, iar uneori venea la mine sâmbăta, pentru câteva ore.

Am respectat regulile stabilite de părinții lui. Dacă avea teme, le făceam înainte să ne jucăm. Dacă Alina îmi spunea că nu are voie dulciuri într-o anumită zi, nu-i dădeam.

În schimb, ea nu mai folosea aceste reguli ca motiv să ne împiedice să ne vedem.

Într-o după-amiază, când l-am dus pe Tudor acasă, Alina m-a invitat la un ceai. Am stat în bucătărie și am vorbit despre lucruri obișnuite.

La un moment dat, mi-a spus:

— Mamă Floarea, mă bucur că Tudor vă are. Eu n-am înțeles asta la timp.

— Și eu mă bucur că putem vorbi acum, Alina.

Nu am devenit peste noapte cele mai bune prietene, dar am început să ne ascultăm mai mult. Dacă aveam o neînțelegere, o discutam înainte să se transforme într-o supărare.

Iar când veneau sărbătorile, nu mai așteptam în fața blocului, cu un cadou în mână, întrebându-mă dacă voi fi primită.

Alina mă suna din timp și mă întreba la ce oră pot veni.

De Moș Nicolae, în anul acela, primisem un loc la masa lor. Și, odată cu el, îmi recăpătasem bucuria de a fi bunica lui Tudor, fără să mă simt o străină în familia fiului meu.