Partea a 2-a – Continuarea poveștii 👉 — Nu poate să vină acum și să spună că a învățat singură rețeta, a continuat Mirela, răsfoind caietul. Eu am păstrat toate însemnările mamei și știu exact ce mi-a lăsat.
Unchiul nostru s-a uitat la caiet, apoi la sora mea.
— Mirela, faptul că ai păstrat caietul nu înseamnă că numai tu ai învățat să gătești de la mama voastră.
Sora mea a ridicat privirea.
— Nu am spus că Nicoleta nu știe să gătească. Am spus că rețeta aceasta este a mea acum. Eu o folosesc la mesele pe care le organizez, eu am păstrat caietul și eu am continuat ce făcea mama.
— Dar mama nu ți-a dat ție exclusivitatea asupra rețetelor, am intervenit. Ne-a învățat pe amândouă.
Mirela a închis caietul cu o mișcare scurtă.
— Tu nu înțelegi. Eu am muncit să păstrez tot ce a lăsat mama. Tu apari acum cu aceeași ciorbă și spui tuturor că este rețeta ei. Oamenii care vin la mesele mele mă întreabă de unde am învățat să o fac. Nu vreau să creadă că am copiat-o de la tine.
Atunci am înțeles că disputa nu era numai despre o farfurie de ciorbă. Mirela ajunsese să lege rețetele mamei de mesele festive pe care le organiza și de felul în care își prezenta munca. Pentru ea, faptul că eu pregăteam același fel de mâncare devenise o amenințare.
— Nici eu nu am spus vreodată că ai copiat de la mine, i-am răspuns. Nu ți-am cerut să nu mai gătești și nici nu ți-am spus că nu ai voie să folosești rețetele. De ce îmi ceri tu mie un lucru pe care nu l-ai accepta dacă ar veni din partea mea?
— Pentru că tu nu ai caietul original!
— Dar am avut-o pe mama lângă mine. Și tu ai fost acolo. Nu poți să ștergi asta doar pentru că ai rămas cu un caiet.
Unchiul nostru a cerut să vadă paginile cu rețeta ciorbei. Mirela a deschis caietul și i l-a întins. El a răsfoit câteva file, oprindu-se la una pe care mama scrisese ingredientele și câteva observații despre felul în care trebuia pregătit preparatul.
— Îmi amintesc foarte bine ciorba asta, a spus el. Mama voastră o făcea la fiecare sărbătoare. Și îmi amintesc că stăteați amândouă lângă ea.
Mirela a încercat să-l întrerupă.
— Unchiule, nu vorbim despre cine a stat în bucătărie, ci despre cine a păstrat rețeta.
— Ba tocmai despre asta vorbim. Rețeta nu a apărut în caiet de una singură. Mama voastră v-a învățat pe amândouă.
Mi-am amintit atunci de după-amiezile în care mama ne punea câte o lingură de lemn în mână și ne cerea să amestecăm pe rând. Mirela era mai nerăbdătoare și voia mereu să termine prima. Eu aveam grijă să nu se lipească legumele de fundul oalei. Mama râdea și spunea că într-o zi aveam să știm să pregătim mâncarea fără să mai fie nevoie să ne supravegheze.
— Îți amintești când ne-a învățat să potrivim gustul la final? am întrebat-o pe sora mea. Stăteam amândouă lângă aragaz și mama ne punea să gustăm pe rând.
— Asta nu dovedește nimic, a răspuns Mirela.
— Ba dovedește că nu ai fost singura.
Unchiul nostru a lăsat caietul pe masă.
— Eu am fost acolo de multe ori. V-am văzut pe amândouă în bucătăria mamei voastre. Nu vă învăța separat, ca să poată spune mai târziu că una are dreptul și cealaltă nu. Vă chema împreună și vă arăta cum se face fiecare preparat.
Mirela și-a încrucișat brațele.
— Bine, poate că a învățat-o și ea atunci. Dar eu am caietul. Eu am păstrat totul.
— Și tocmai de aceea am avut grijă să nu-ți cer niciodată să mi-l dai, am spus. Nu ți-am contestat niciodată faptul că îl ai. Dar tu îmi contești dreptul de a păstra ceea ce am învățat de la mama.
Unchiul nostru a dat din cap.
— Asta este nedrept. Faptul că una dintre voi are caietul nu înseamnă că amintirile celeilalte trebuie șterse.
Mirela a rămas tăcută câteva clipe. Apoi a luat caietul de pe masă și l-a strâns la piept.
— Eu am vrut doar să respect ce a lăsat mama.
— Și eu vreau același lucru. Numai că pentru mine respectul nu înseamnă să mă prefac că n-am stat niciodată lângă ea.
Am luat polonicul și am pus puțină ciorbă în farfuria mea. Nu mai aveam chef să mă cert. Seara pe care o pregătisem cu atâta grijă se transformase într-o discuție despre cine avea mai mult dreptul să vorbească în numele unei femei care nu mai era printre noi.
Unchiul nostru a gustat din nou din ciorbă.
— Are gustul ei, a spus simplu. Exact așa o făcea mama voastră.
Mirela nu a mai comentat, dar nici nu s-a atins de farfurie. Pentru prima dată în acea seară, ceilalți au început să vorbească din nou, fără să mai aștepte ca ea să hotărască ce aveau voie să spună.
După Revelion, am aflat că sora mea continuase să organizeze mesele festive și să folosească rețetele mamei în meniurile sale. Nu i-am cerut să renunțe la ele. Nu aveam niciun motiv să fac asta.
Dar am încetat să mai particip la mesele pe care le organiza. Nu voiam să ajung din nou într-un loc în care trebuia să-mi justific amintirile sau să cer voie să pregătesc o mâncare pe care o învățasem de la propria mamă.
Într-o zi, am găsit într-un sertar o fotografie veche, tipărită, pe care Mirela nu o putuse șterge ca pe cele din album. În ea eram amândouă în bucătărie, încă tinere, cu mama între noi. Eu țineam o lingură de lemn, iar Mirela stătea lângă oala mare. Mama zâmbea spre noi.
Am păstrat fotografia pe raft, lângă celelalte amintiri. Nu aveam nevoie de caietul original ca să știu ce mă învățase mama și nici nu aveam de gând să renunț la rețetele pe care le pregătisem alături de ea.
De atunci, eu și Mirela am vorbit mai rar. Când ne întâlnim la mesele de familie, ne salutăm și schimbăm câteva vorbe, dar nu mai avem apropierea de altădată. Ea a rămas cu acel caiet, iar eu am rămas cu ceea ce am învățat de la mama.
Rețeta ciorbei nu a fost niciodată numai a uneia dintre noi. Mama ne-o dăduse amândurora, în aceeași bucătărie, la aceeași masă. Iar eu aveam să continui să o pregătesc fără să mai cer nimănui permisiunea.