Nu mai auzisem nimic de la fiica mea vitregă, Cătălina, de mult timp, așa că atunci când m-a invitat la cină, am crezut că poate acesta era momentul – momentul în care, în sfârșit, ne vom împăca. Dar nimic nu m-a pregătit pentru surpriza pe care mi-a pregătit-o la acel restaurant.
Eu sunt Andrei, am 50 de ani, și de-a lungul anilor am învățat să trăiesc cu multe. Viața mea a fost destul de stabilă, poate prea stabilă. Lucrez într-un birou liniștit, trăiesc într-o casă modestă și îmi petrec majoritatea serilor cu o carte sau uitându-mă la știri.
Nimic prea palpitant, dar am fost mereu împăcat cu asta. Singurul lucru pe care nu l-am înțeles niciodată pe deplin este relația mea cu fiica mea vitregă, Cătălina.
Trecuse un an – poate chiar mai mult – de când nu mai auzisem nimic de la ea. Nu ne-am apropiat niciodată cu adevărat, încă de când m-am căsătorit cu mama ei, Livia, când Cătălina era încă adolescentă.
Întotdeauna a păstrat distanța, și, cred, în timp, am încetat să mai încerc și eu prea mult. Dar am fost surprins când m-a sunat pe neașteptate, cu o voce ciudat de veselă.
„Salut, Andrei,” a spus ea, cu un ton aproape prea optimist, „Ce zici să luăm cina împreună? E un nou restaurant pe care vreau să-l încerc.”
La început, nu știam ce să spun. Cătălina nu mai luase legătura cu mine de mult timp. Oare acesta era modul ei de a repara lucrurile? Încerca să construiască o punte între noi? Dacă da, eram complet de acord. Ani de zile îmi dorisem asta. Voiam să simt că suntem, într-un fel, o familie.
„Sigur,” i-am răspuns, sperând la un nou început. „Spune-mi doar unde și când.”
Restaurantul era sofisticat – mult mai sofisticat decât eram eu obișnuit. Mese din lemn închis, lumini calde și chelneri în cămăși albe impecabile. Cătălina era deja acolo când am ajuns, arătând… diferit. Mi-a zâmbit, dar zâmbetul nu i-a ajuns până la ochi.
„Hei, Andrei! Ai venit!” m-a salutat ea, și părea că era o energie ciudată în aer. Era ca și cum încerca prea mult să pară relaxată. M-am așezat în fața ei, încercând să citesc atmosfera.
„Cum ai fost?” am întrebat, sperând la o conversație adevărată.
„Bine, bine,” a răspuns ea repede, scanând meniul. „Tu? Totul bine cu tine?” Tonul ei era politicos, dar distant.
„La fel ca de obicei,” i-am spus, dar nu mă asculta cu adevărat. Înainte să pot întreba ceva mai profund, a făcut semn chelnerului.
„O să luăm homarul,” a spus ea cu un zâmbet rapid către mine, „și poate și friptura. Ce zici?”
Am clipit, puțin luat prin surprindere. Nici nu apucasem să mă uit la meniu, dar ea deja comanda cele mai scumpe feluri. Am ridicat din umeri. „Da, sigur, cum vrei tu.”
Dar toată situația se simțea ciudat. Părea nervoasă, se foia pe scaun, arunca priviri rapide spre telefon și îmi dădea răspunsuri scurte.
Pe măsură ce masa avansa, am încercat să duc conversația într-o direcție mai profundă, mai semnificativă. „A trecut ceva timp, nu-i așa? Mi-a fost dor să mai vorbim.”
„Da,” a murmurat ea, abia ridicând privirea de la homarul ei. „Am fost ocupată, știi?”
„Atât de ocupată încât să dispari un an?” am întrebat, încercând să glumesc, dar tristețea din vocea mea era greu de ascuns.
S-a uitat la mine pentru o clipă, apoi înapoi la farfuria ei. „Știi cum e. Muncă, viață…”
Ochii ei tot săgetau în jur, de parcă aștepta pe cineva sau ceva. Am continuat să încerc, întrebând-o despre slujbă, prieteni, orice ca să mențin conversația, dar răspunsurile erau scurte, fără contact vizual.
Apoi a venit nota de plată. Am întins mâna automat după ea, scoțând cardul, gata să plătesc așa cum plănuisem. Dar exact când eram pe punctul de a o înmâna chelnerului, Cătălina s-a aplecat spre el și i-a șoptit ceva. Nu am prins ce.
Înainte să pot întreba, mi-a aruncat un zâmbet rapid și s-a ridicat. „Revin imediat,” a spus, „doar trebuie să folosesc baia.”
Am privit-o cum pleacă, stomacul meu începând să se strângă. Ceva nu era în regulă. Chelnerul mi-a înmânat nota, iar inima mi-a tresărit când am văzut totalul. Era enorm – mult mai mult decât mă așteptasem.
Am privit spre toaletă, așteptând ca Cătălina să se întoarcă, dar nu a făcut-o.
Minutele treceau. Chelnerul aștepta lângă mine, privindu-mă insistent. Cu un oftat, i-am înmânat cardul, înghițindu-mi dezamăgirea. Ce tocmai se întâmplase? Chiar mă lăsase baltă pentru o cină gratuită?
Am plătit, simțind un nod în piept. Pe măsură ce mă îndreptam spre ieșire, un val de frustrare și tristețe m-a copleșit. Tot ce voiam era o șansă să ne reconectăm, să vorbim așa cum nu o mai făcuserăm niciodată. Și acum, se simțea ca și cum fusesem folosit doar pentru o masă scumpă.
Dar chiar când ajunsesem la ușă, pregătit să plec, am auzit un sunet în spatele meu.
M-am întors încet, nesigur de ce urma să văd. Stomacul meu încă era strâns în noduri, dar când am văzut-o pe Cătălina stând acolo, mi-am ținut respirația.
Ținea în mână un tort enorm, zâmbind ca un copil care tocmai făcuse o farsă, și în cealaltă mână avea un buchet de baloane care se legănau ușor deasupra ei. Am clipit, încercând să înțeleg ce se întâmplă.
Înainte să pot spune ceva, ea mi-a zâmbit larg și a spus entuziasmată: „O să fii bunic!”
Pentru o secundă, am stat acolo, uluit, mintea mea alergând să prindă din urmă cuvintele ei. „Bunic?” am repetat, simțind că mi-a scăpat ceva uriaș.
Vocea mi s-a frânt puțin. Era ultimul lucru pe care mă așteptam să-l aud, și nu știam dacă am înțeles bine.
Ea a râs, ochii ei scânteind cu aceeași energie nervoasă pe care o avusese în timpul cinei. Doar că acum, totul avea sens. „Da! Am vrut să te surprind,” a spus, făcând un pas mai aproape și ridicând tortul ca pe un trofeu. Era alb, cu glazură albastră și roz, și pe deasupra scria cu litere mari: „Felicitări, bunicule!”
Am clipit din nou, încercând încă să-mi dau seama de situație. „Asta ai planificat tot timpul?”
Ea a dat din cap, baloanele legănându-se în timp ce își schimba greutatea de pe un picior pe altul. „Am lucrat cu chelnerul tot timpul! Am vrut să fie special. De aceea tot dispăream – nu te abandonam, îți jur. Voiam să-ți ofer surpriza vieții tale.”
Simțeam cum nodul din piept începea să se desfacă, înlocuit de o căldură neașteptată. Totul avea sens acum – comportamentul ciudat, privirile rapide, felul în care părea atât de nervoasă. Nu era despre cină sau despre nota de plată. Era despre acest moment.
Am zâmbit, poate pentru prima dată din toată seara, și am făcut un pas înainte, îmbrățișând-o pe Cătălina. Ea a râs din nou, emoționată, și am simțit cum tensiunea dintre noi începe să dispară, în sfârșit.
„Mulțumesc, Cătălina,” am spus cu voce joasă, simțind că, în cele din urmă, acesta era începutul a ceva cu adevărat special între noi.
„Nu aveai de unde să știi, nu-i așa?” a chicotit ea, dând din cap spre tort.
„Nu,” am răspuns râzând, „nu aveam nici cea mai vagă idee.”
Amândoi am râs, în mijlocul acelui restaurant elegant, iar pentru prima dată în mult timp, am simțit că aveam ceva în comun – ceva care ne apropia. Iar vestea că urma să devin bunic era cel mai frumos cadou pe care l-aș fi putut primi.
A fost un moment pe care nu îl voi uita niciodată – nu doar din cauza surprizei, ci pentru că am simțit că, în sfârșit, începeam să ne legăm cu adevărat ca familie.