La înmormântarea bunicului său, Daria, o tânără de 18 ani, se simțea complet izolată, în timp ce familia ei părea să fie cuprinsă de furie din cauza moștenirii. Tensiunea era palpabilă, însă totul s-a schimbat când un străin i-a înmânat o notă secretă, atrăgând-o într-un mister pe care doar ea îl putea dezlega.
Stăteam lângă mormântul proaspăt săpat, cu mâinile ascunse în buzunarele rochiei negre, puțin cam strâmte pentru mine, în timp ce vocea preotului se amesteca cu șuieratul vântului rece de toamnă. Era cea mai tristă zi din viața mea, dar în jurul meu, familia părea mai preocupată de privirile piezișe pe care și le aruncau unii altora decât de pierderea bunicului.
În aerul rece plutea o amărăciune intensă, aproape sufocantă. Un leu, atât primise fiecare în testament. Asta i-a înfuriat pe toți. Eu însă nu simțeam furie, ci mai degrabă o goliciune profundă.
Bunicul fusese singura persoană care mă înțelesese vreodată cu adevărat. Pentru el nu eram un eșec sau o povară, ci nepoata pe care o îndrăgea cel mai mult. El mă văzuse, mă acceptase, și acum, cu el dispărut, mă simțeam pierdută.
Am privit florile așezate pe sicriu. Eu îi adusesem un trandafir roșu, singurul care se evidenția printre margaretele albe depuse de ceilalți. Apoi am auzit-o pe mătușa Nela șoptind în spatele meu:
— Un leu! Atât ne-a lăsat omul ăsta, deși avea avere! Nu pot să cred!
Unchiul Vasile a râs amărât:
— A făcut-o intenționat, bătrânul. A vrut să ne provoace.
Mama a oftat, îmbrățișându-și strâns pieptul.
— Întotdeauna a avut favoriți, iar Daria a fost prințesa lui. Poate ne-a scăpat ceva.
Mătușa Nela s-a uitat ascuțit la mine:
— Daria, tu ce-ai primit? E imposibil să nu-ți fi lăsat nimic.
Am simțit cum mi se strânge stomacul.
— Am primit la fel ca toți, am spus, încercând să-mi păstrez calmul.
Mama m-a prins de umăr și, cu o voce joasă, mi-a zis:
— Sigur nu ți-a spus ceva? Ai fost mereu cu el, poate ți-a lăsat un secret. Ai datoria să ne spui.
Gândurile mele s-au întors la poveștile lui despre comori și la zâmbetul său misterios. Îmi spunea mereu că, într-o zi, îmi va lăsa o adevărată comoară. Dar eu crezusem că glumește.
— Bunicul mi-a lăsat dragostea lui și poveștile noastre. Astea sunt mult mai valoroase decât banii, am adăugat.
— Pe nimeni nu interesează asta! a țipat mama, furioasă. Unde sunt banii?
Mi-am ridicat umerii. Nu știam și nici nu-mi păsa. Bunicul era plecat, iar pentru mine, asta era tot ce conta.
În acel moment, și-au pierdut interesul și au început să plece, certându-se între ei. Am rămas singură, privind în gol.
— Trebuie să fii Daria, spuse o voce.
M-am întors și am văzut o femeie în vârstă, cu o geantă de piele uzată pe umăr. Zâmbetul ei era cald, dar avea o tentă de mister.
— Am fost o prietenă de-a bunicului tău, și mi-a cerut să-ți dau asta, a spus ea, înmânându-mi o bucată de hârtie pliată. Nu o arăta nimănui, mai ales familiei tale.
Femeia dispăru rapid, lăsându-mă cu nota în mână. Am deschis-o și am citit cuvintele scrise de bunicul. Menționa un dulap – numărul 111.
În acea noapte, am rămas trează, ținând nota sub pernă. Nu mai era doar o poveste. Bunicul chiar lăsase o comoară.
A doua zi dimineață, m-am urcat într-un taxi și am plecat direct la Gara de Sud. Ajunsă acolo, am găsit dulapul 111 și, cu inima bătând să-mi sară din piept, am descuiat lacătul. Înăuntru era o geantă plină cu mănunchiuri de bani – mii de lei. Iar printre bancnote, o altă notă:
„Pentru nepoata mea iubită, tot ce am strâns este al tău. Trăiește liber, fetiță.”
Lacrimi mi-au umplut ochii. Bunicul știa că aveam nevoie de o cale de scăpare, și îmi dăduse exact ceea ce îmi trebuia.
Am ieșit din gară cu geanta pe umăr și un zâmbet pe buze. Eram liberă. Pentru prima dată în viața mea, eram cu adevărat liberă.