CONTINUAREA 👇
— A făcut-o intenționat, bătrânul. A vrut să ne provoace.
Mama a oftat, îmbrățișându-și strâns pieptul.
— Întotdeauna a avut favoriți, iar Daria a fost prințesa lui. Poate ne-a scăpat ceva.
Mătușa Nela s-a uitat ascuțit la mine:
— Daria, tu ce-ai primit? E imposibil să nu-ți fi lăsat nimic.
Am simțit cum mi se strânge stomacul.
— Am primit la fel ca toți, am spus, încercând să-mi păstrez calmul.
Mama m-a prins de umăr și, cu o voce joasă, mi-a zis:
— Sigur nu ți-a spus ceva? Ai fost mereu cu el, poate ți-a lăsat un secret. Ai datoria să ne spui.
Gândurile mele s-au întors la poveștile lui despre comori și la zâmbetul său misterios. Îmi spunea mereu că, într-o zi, îmi va lăsa o adevărată comoară. Dar eu crezusem că glumește.
— Bunicul mi-a lăsat dragostea lui și poveștile noastre. Astea sunt mult mai valoroase decât banii, am adăugat.
— Pe nimeni nu interesează asta! a țipat mama, furioasă. Unde sunt banii?
Mi-am ridicat umerii. Nu știam și nici nu-mi păsa. Bunicul era plecat, iar pentru mine, asta era tot ce conta.
În acel moment, și-au pierdut interesul și au început să plece, certându-se între ei. Am rămas singură, privind în gol.
— Trebuie să fii Daria, spuse o voce.
M-am întors și am văzut o femeie în vârstă, cu o geantă de piele uzată pe umăr. Zâmbetul ei era cald, dar avea o tentă de mister.
— Am fost o prietenă de-a bunicului tău, și mi-a cerut să-ți dau asta, a spus ea, înmânându-mi o bucată de hârtie pliată. Nu o arăta nimănui, mai ales familiei tale.
Femeia dispăru rapid, lăsându-mă cu nota în mână. Am deschis-o și am citit cuvintele scrise de bunicul. Menționa un dulap – numărul 111.
În acea noapte, am rămas trează, ținând nota sub pernă. Nu mai era doar o poveste. Bunicul chiar lăsase o comoară.
A doua zi dimineață, m-am urcat într-un taxi și am plecat direct la Gara de Sud. Ajunsă acolo, am găsit dulapul 111 și, cu inima bătând să-mi sară din piept, am descuiat lacătul. Înăuntru era o geantă plină cu mănunchiuri de bani – mii de lei. Iar printre bancnote, o altă notă:
„Pentru nepoata mea iubită, tot ce am strâns este al tău. Trăiește liber, fetiță.”
Lacrimi mi-au umplut ochii. Bunicul știa că aveam nevoie de o cale de scăpare, și îmi dăduse exact ceea ce îmi trebuia.
Am ieșit din gară cu geanta pe umăr și un zâmbet pe buze. Eram liberă. Pentru prima dată în viața mea, eram cu adevărat liberă.