Am crezut odată că am o familie iubitoare și o viață fericită. Dar după divorț — nu mai aveam nimic. Părea că nu mai era nimic pentru mine în această lume. Dar apoi, totul s-a schimbat când o mașină aproape m-a lovit.
Când m-am uitat la acea fotografie de familie, râsetele păreau să răsune în mintea mea, provocându-mă cu ceea ce am pierdut.
Ștergând praful de pe fotografie, am observat fericirea de pe fețele lor — atât de zâmbitoare și fără griji, toți împreună și în armonie.
Am înghițit în sec, simțind usturimea lacrimilor când m-am gândit la Andrei, propriul meu fiu, care acum era pierdut pentru mine.
Nu îmi răspundea la apeluri și nu voia să audă partea mea de poveste. Soțul meu infidel, Ionuț, s-a asigurat de asta, convins că eu am fost cea care a plecat, că i-am abandonat pe toți.
„Ana, e totul în regulă?” M-a speriat vocea doamnei Petrescu, aducându-mă înapoi în realitatea casei ei impecabile.
„Oh — da, doamnă Petrescu,” am spus, ștergându-mi rapid ochii și forțând un zâmbet mic.
„Sunt bine. Doar puțin… obosită.”
M-a studiat cu o privire blândă, dar fermă, capul ei înclinându-se ușor, ca și cum cântărea cuvintele.
„Ana, știu că ai avut o perioadă dificilă în ultima vreme,” a spus ea cu blândețe, apropiindu-se. „Dar cred că este timpul să avem o discuție.”
Cuvintele m-au lovit ca o piatră. Am simțit cum inima îmi bate mai repede, știind ce ar putea urma.
„Te rog, doamnă Petrescu,” am spus, vocea mi-era aproape ruptă, „voi face mai bine, îți jur. Știu că am fost lentă, dar voi lucra mai repede, voi păstra o atmosferă veselă. Promit.”
Ea m-a privit cu o tristețe în ochi.
„Nu este vorba doar de viteză, Ana. Văd că suferi și știu că faci tot ce poți. Dar… fiul meu observă aceste lucruri, și am nevoie de cineva care să aducă un pic de luminozitate în casă, înțelegi?”
Am înghițit, gâtul meu fiind uscat.
„Această slujbă… înseamnă totul pentru mine, doamnă Petrescu. Te rog… voi face mai bine.”
Ea a suspinat, mâna ei mi-a ajuns pe umăr. Vocea ei s-a îndulcit, aproape matern.
„Ana, uneori, a te agăța de ceva nu ne ajută să ne vindecăm. A lăsa să plece e greu, dar poate deschide uși pe care nu le vezi încă. Sper cu adevărat să îți găsești din nou bucuria. Sunt foarte recunoscătoare pentru tot ce ai făcut, și spun asta din toată inima.”
M-am forțat să dau din cap, reușind un „Mulțumesc” liniștit, deși fiecare cuvânt părea să fie o nouă fisură în carapacea fragilă a vieții mele.
Stând la trecerea de pietoni, am lăsat amintirile timpurilor mai simple să-mi ocupe mintea. M-am gândit la liceu, unde cele mai mari probleme ale mele erau temele sau îngrijorările legate de atracții neînsemnate.
Viața părea atât de simplă atunci. Dar acum, simțeam că port mereu o greutate prea mare pentru a fi suportată.
Deodată, claxonul puternic al unei mașini m-a scos din gânduri. Inima îmi bătea cu putere când am văzut vehiculul accelerând spre mine, stropind printr-o băltoacă.
Am înghețat, nesigură dacă să mă retrag sau să fug înainte. Într-o fracțiune de secundă, am decis să sar înainte, aterizând direct în apa murdară.
Mașina a frânat brusc la câțiva centimetri distanță, dar eu eram udă, stând în apă rece și murdară pe asfalt.
Șoferul, un bărbat într-un costum scump, a deschis ușa cu furie și a ieșit, fața lui fiind contorsionată de iritare.
„Ești orb? Puteai să-mi faci o zgârietură la mașină!” a strigat el, vocea lui fiind plină de furie și supărare.
Rușinea m-a cuprins în timp ce mă străduiam să mă ridic în picioare. „Îmi pare rău,” am bâiguit, obrașele îmi ardeau pe măsură ce noroiul rece pătrundea prin haine.
El s-a uitat la mine cu dispreț, dând din cap.
„Știi măcar cât valorează mașina asta?”
Înainte să apuc să răspund, o altă voce s-a auzit.
„Gabi, oprește-te.” Ușa din spate s-a deschis, iar un bărbat înalt și îmbrăcat elegant a ieșit.
Fața lui s-a îndulcit când m-a privit, o combinație de îngrijorare și simpatie în ochii lui. S-a apropiat, ignorând protestele lui Gabi.
„Ești rănită?” a întrebat el cu blândețe, privindu-mă direct în ochi.
Tonul lui era atât de cald, aproape că părea că îi pasă de mine — o completă străină, udă și nefericită.
Am clătinat din cap, încă uimită.
„Cred că sunt bine,” am reușit să spun, deși vocea mea era instabilă. Prezența bărbatului era ciudat de reconfortantă, ca o salvare în această zi îngrozitoare.
„Te rog,” a spus el, întinzându-și mâna, „lasă-mă să mă asigur că ești bine. Vino cu noi și te vom duce undeva cald, unde poți să te usuci.”
Am ezitat, nesigură ce să spun sau ce să fac, dar ceva la el părea sigur.
A deschis ușa și m-a ajutat să intru în banchetă, comportamentul lui calm și reconfortant făcându-mă să mă simt mai puțin o povară și mai mult ca o persoană care conta.
Am ajuns la o casă imensă, un conac care părea să se întindă pe mile, măreț și elegant.
Era genul de loc pe care doar l-am văzut în reviste, nu un loc în care m-aș fi așteptat vreodată să fiu primită.
Bărbatul a observat uimirea mea și a râs ușor.
„E un pic mult, nu-i așa?” a spus el cu un zâmbet mic.
„Un pic,” am recunoscut, încercând să-mi ascund uimirea. „Dar este frumos.”
M-a condus în interior, unde totul părea să strălucească.
Pardoseala era din marmură lustruită, reflectând lumina blândă de la candelabrele care atârnau deasupra.
Cristian m-a îndrumat cu blândețe către un living spațios și mi-a oferit un scaun confortabil lângă șemineu.
„Te rog, fă-te confortabilă,” a spus el, dispărând pentru câteva momente înainte de a se întoarce cu o ceașcă de ceai.
„Am crezut că ai putea dori ceva cald.”
Am dat din cap, învârtind ceasca în mâini și savurând căldura. Părea o mică fărâmă de confort într-o zi care altfel fusese atât de dificilă.
La scurt timp după aceea, Gabi a intrat în cameră, fața lui fiind mai puțin supărată acum, mai degrabă confuză.
„Ce ai de gând să faci?” m-a întrebat el, stând în picioare lângă Cristian.
Cristian s-a întors spre el, privindu-l cu o privire care părea să spună: „Întreabă-l pe el.”
M-am simțit puțin pierdută, privindu-i pe amândoi.
„Nu știu,” am spus cu sinceritate. „Nu sunt din zonă, nu am un loc unde să stau.”
„Ai o idee unde ai vrea să mergi?” a întrebat Gabi. „Îți putem oferi o mașină și pe cineva care să te ducă.”
„Nu știu,” am repetat, simțindu-mă din ce în ce mai copleșită. „Am nevoie de timp să mă gândesc.”
Cristian s-a așezat pe canapea, având o atitudine deschisă și înțelegătoare.
„Poate ar fi bine să ne povestești mai multe despre tine,” a sugerat el, încurajându-mă să îmi împărtășesc povestea.
Am simțit o fărâmă de curaj crescând în mine. „Am avut o familie, dar nu mai este așa. După divorț, am fost…”
Am ridicat din umeri, neputând să-mi găsesc cuvintele. Era atât de greu să explic ce se întâmplase, cum viața mea se prăbușise.
„Am încercat să-mi găsesc drumul, dar nu a mers.”
Gabi a scos o carte de vizită din buzunar.
„Dacă vrei, poți să ne dai un semn oricând,” a spus el, punând-o pe masă.
„Suntem aici pentru a ajuta.”
În ciuda haosului din mintea mea, simțeam un mic sentiment de siguranță.
Îndreptându-mă către Cristian, l-am întrebat: „De ce ai făcut toate acestea pentru mine?”
„Pentru că toți merităm o a doua șansă,” a răspuns el simplu. „Și mi-ar plăcea să te ajut, dacă vrei.”
Această simplă întrebare părea să-mi schimbe perspectiva. În acel moment, am știut că aveam nevoie de ajutor, că nu mai puteam continua așa.
„Mulțumesc,” am spus sincer, învăluind ceașca în mâini.
Căldura și confortul acestui nou început păreau să-mi ofere o rază de speranță, o cărare spre un viitor mai luminos.