CRESCÂND ÎN CASE DE PLASAMENT, STEVE A PETRECUT ANI ÎNTREGI CĂUTÂND-O PE MAMA PE CARE NU A CUNOSCUT-O NICIODATĂ.
Când, în sfârșit, a găsit-o, primele ei cuvinte nu au fost: „Mi-a fost dor de tine.”
În schimb, a spus: „Cred că ai venit pentru ceea ce este în subsol,” ceea ce a dus la o confruntare tulburătoare cu trecutul.
Pentru douăzeci de ani, m-am întrebat cum ar fi să-mi privesc mama direct în ochi și să o întreb: De ce m-ai abandonat?
Fiecare casă de plasament, fiecare nou început, era un memento dureros al golului pe care l-a lăsat în urmă.
M-am agățat de credința fragilă că nu a avut altă opțiune, că, în adâncul sufletului, mă iubea, chiar dacă nu a putut rămâne cu mine.
Cântecele ei de leagăn mă bântuiau, gravate în memoria mea ca o melodie menită să mă consoleze, dar care în schimb îmi amintea de toate momentele pierdute: zile de naștere, dimineți de Crăciun, genunchi juliți și nopți pline de lacrimi.
La 18 ani, am început să o caut.
Nu aveam fotografii, nici un nume complet; doar „Marla” și sunetul vocii ei.
Am scotocit prin arhivele de adopție, am angajat detectivi privați și am cheltuit bani pe baze de date, dar fiecare pistă se evapora, lăsându-mă doar cu întrebări fără răspuns și o determinare care refuza să moară.
Descoperirea
Câteva săptămâni după ce am împlinit 20 de ani, am avut o descoperire.
Sharon, o mamă de plasament care a fost cel mai aproape de o mamă reală, mi-a dat un plic găsit printre lucrurile mele din copilărie.
Pe spatele unui document vechi era scris un nume și o adresă cu cerneală decolorată: Marla.
„Poate că asta te va ajuta,” a spus Sharon, vocea ei încărcată de vinovăție.
„Am crezut că nu e treaba mea să-ți spun asta mai devreme. Îmi pare rău.”
Numele părea o scăpare.
Am simțit cum inima îmi bătea puternic în timp ce priveam adresa, la doar două ore distanță.
Mi-am cumpărat un costum simplu, dar respectabil, și un buchet de margarete, fără să fiu sigur dacă erau florile ei preferate.
Apoi, cu o combinație de speranță și teamă, am condus spre casa ei.
Întâlnirea
Casa era veche și uzată, cu vopseaua cafenie scorojită și un ciocan de ușă din bronz erodat de timp.
Picioarele îmi tremurau în timp ce băteam la ușă.
Ușa s-a deschis, dezvăluind o femeie cu riduri adânci și păr argintiu.
Dar au fost ochii ei, ochii mei, care m-au lovit. Aveau aceeași tristețe adâncă.
„Ești Marla?” am întrebat, vocea mea tremurând.
Ea m-a privit fix, cu o expresie indescifrabilă.
„Cred că ai venit pentru ceea ce este în subsol,” a spus.
Subsolul
La capătul scărilor era un cufăr vechi, ale cărui balamale ruginite au scârțâit când l-a deschis.
Înăuntru erau fotografii, sute de fotografii. Fiecare era cu mine.
Mi-a tăiat răsuflarea.
Erau poze din fiecare etapă a vieții mele: copil, adolescent. Cineva mă observase tot acest timp.
„Te-am urmărit,” a admis ea.
„Trebuia să știu că ești bine.”
Cuvintele ei erau ca un cuțit.
„M-ai urmărit? M-ai abandonat, m-ai lăsat să mă pierd în sistem, și acum îmi spui că mă urmăreai?”
„Am vrut să vin după tine,” a spus ea cu lacrimi în ochi.
„Dar tatăl tău era periculos. Am crezut că lăsându-te e singura cale de a te proteja.”
Deznodământul
M-am prăbușit pe ultima treaptă, cu capul în mâini.
„Nu știu dacă te pot ierta,” am spus în cele din urmă.
„Nu mă aștept să o faci,” a răspuns ea.
„Vreau doar să știi că nu am încetat niciodată să te iubesc.”
Am stat în tăcerea subsolului, înconjurați de greutatea poveștii noastre.
Nu era o rezolvare, dar era un început, un pas timid spre vindecarea unor răni care duraseră prea mult.