Casa era plină de râsete. Fiul meu, Dorian, stătea pe jos, aliniind mașinuțele în rânduri perfect ordonate, cu limba ușor scoasă, concentrându-se. Lângă el, sora lui, Ela, se învârtea în rochia ei de prințesă, rotindu-se atât de repede încât tivul fustei îi flutura ca aripile unui fluture.
„Ai grijă, Dorian!” râdea ea. „Sunt o tornadă balerină!”
Dorian își rostogoli ochii, dar zâmbi. „Tornado-urile nu poartă coroane, prostuto!”
Din bucătărie, am zâmbit în timp ce turnam cafea într-o cană. Vocile lor răsunau, amestecându-se cu lumina dimineții care pătrundea prin feronier.
Dănuț intră în camera de zi, ajustând manșetele cămășii. Servieta îi atârna într-o mână, iar mersul lui încrezător îl făcea să pară mai înalt decât de obicei. Se aplecă să o sărute pe Ela pe frunte. „Nu te învârti prea mult, iubito. Nu vrem pe nimeni să-i fie rău.”
Se întoarse spre Dorian, dezvăluindu-i o mângâiere pe cap. „Ai grijă de tot în timp ce sunt plecat, prietene.”
Dorian își umfla pieptul. „Voi, tată!”
Dănuț aruncă o privire spre mine în timp ce își îmbrăca paltonul. „Am aruncat unul vechi în coșul de donații aseară. Verifică buzunarele. Nu vreau să pierd ceva important din greșeală.”
„Am înțeles,” am spus, privindu-l cum îmi zâmbește repede și se îndreaptă spre ușă.
„Te iubesc!” strigă el.
„Te iubesc și eu,” am răspuns. Ușa se închise cu un clic în spatele lui.
Mai târziu, cu copiii încă jucându-se, m-am îndreptat spre teancul de donații. Paltonul vechi al lui Dănuț se afla deasupra. L-am ridicat și am simțit ceva în buzunarul interior.
Făcând o grimasa, mi-am băgat mâna și am scos o bucată mică de hârtie, împăturită.
Simțeam că este ceva important, ceva ce nu trebuia ignorat. Am desfăcut-o încet.
Cuvintele mi-au răscolit inima.
„Acesta este un secret între noi. Nimeni altcineva nu trebuie să știe.”
Mi-am oprit respirația. Am întors hârtia.
„Pentru serviciu, sună la” și un număr de telefon necunoscut.
Inima mi-a început să bată rapid. Primul meu instinct a fost să neg. Dănuț nu ar ascunde nimic de mine, nu-i așa?
Am împăturit biletul și l-am băgat în buzunar. Casa părea brusc prea liniștită.
Seara, cu mâinile ocupate, încercam să nu las gândurile să mă apuce. Am gătit cina, i-am întrebat pe copii despre ziua lor și am încercat să nu mă gândesc prea mult la bilet.
Dănuț a intrat chiar înainte de cină, punându-și servieta pe blat. Mi-a dat un sărut pe obraz. „Miroase grozav aici,” spuse el, aruncând o privire spre oala care fierbea pe aragaz.
Am zâmbit strâns. „Mulțumesc. Va fi gata în câteva minute.”
La cină, el râdea cu copiii, tachinând-o pe Ela pentru învârtirile ei și întrebându-l pe Dorian cum au mers cursele lui de mașinuțe. Arăta ca același Dănuț pe care îl știam de ani de zile—gentil, atent și complet relaxat.
Și totuși, biletul arde în buzunarul meu.
În acea noapte, în timp ce stăteam în pat, Dănuț stinse lampa de pe partea lui și se aplecă să mă sărute pe frunte. „Noapte bună, iubito,” murmură el cu o voce caldă și familiară.
„Noapte bună,” am șoptit eu înapoi, privind spre tavan mult timp după ce adormise el.
Dimineața următoare, după ce Dănuț plecase la serviciu, m-am așezat la masa din bucătărie cu telefonul în mână. Biletul stătea lângă el, cuvintele privindu-mă ca o provocare.
Am tras adânc aer în piept și am sunat la număr.
„Alo?” Vocea era calmă, feminină și încrezătoare.
„Bună,” am spus, cu vocea tremurând ușor. „Aș vrea să rezerv serviciile dumneavoastră…”
A fost o pauză de câteva secunde, apoi femeia a spus: „Dacă ai numărul meu, trebuie să știi ce să faci. Fii aici la ora 14:00 mâine.” Și mi-a dat adresa înainte să închidă.
Înainte să pot întreba altceva, linia s-a întrerupt.
Am rămas privind telefonul, cu stomacul răsucindu-se. Ce însemna asta? Ce trebuia să fac?
A doua zi după-amiază, am coborât din taxi, ținându-mi geanta strâns. Conacul de pe malul mării se ridica în fața mea, ferestrele mari strălucind în lumina soarelui. Valurile se spargeau ușor în depărtare, oferind un fundal liniștitor pentru nervii mei în creștere.
Ușa s-a deschis înainte să pot bate. O tânără, impecabilă și elegantă, stătea acolo. Rochia ei neagră și lucioasă îi îmbrăca perfect silueta și purta un zâmbet subtil, care nu ajungea până la ochi.
„Trebuie să fii pentru întâlnire,” spuse ea cu un ton neted, dar impenetrabil. „Intră.”
Am ezitat, dar am urmat-o înăuntru.
Camera în care m-a condus era uimitoare, cu mobilier elegant, flori proaspete în vaze de cristal și un miros subtil de lavandă în aer. M-am așezat pe marginea unui fotoliu, încercând să par calmă în timp ce pulsul îmi bătea rapid.
Femeia mi-a făcut semn să mă așez în fața ei. „Te rog, fă-te confortabil. Cineva va veni curând.”
Am dat din cap, cu gâtul uscat, în timp ce ea ieșea din cameră, lăsându-mă singură.
Ușa s-a crăpat și femeia s-a întors. Se mișca cu o grație desăvârșită, iar fața ei părea o mască de profesionalism politicos.
„Ce servicii oferiți?” am întrebat, curioasă, hotărâtă să aflu.
Ea a ridicat o sprânceană, privindu-mă cu o expresie între curiozitate și amuzament ușor. „Dacă ești aici, ar trebui să știi deja.”
Tonul ei era calm, aproape mecanic, dar mă irita. „Nu știu,” am spus, cu vocea mai ascuțită acum. „De aia întreb.”
Ea și-a înclinat capul, ca și cum m-ar fi analizat. „Dacă spui așa…” murmura ea, cuvintele fiind criptice.
Frustrarea mea a început să depășească limitele. Am scos rapid telefonul și am arătat-o o poză cu Dănuț. „Acest bărbat. A fost aici?”
Pentru o clipă, compunerea ei a clacat. Ochii i-au fugit spre ecran și ceva de neliniștit s-a citit pe fața ei. Apoi, a zâmbit vag. „Vei afla curând,” a spus ea.
„Ce înseamnă asta?” am întrebat, dar ea s-a retras spre ușă, ignorând întrebarea. „Așteaptă aici,” mi-a spus înainte să iasă din nou.
Tăcerea care a urmat a fost insuportabilă. Gândurile mele se învârteau în cercuri. Oare Dănuț m-a mințit? Oare această femeie păzește un secret?
Deodată, un zgomot puternic a spart liniștea. Ușa s-a deschis și o mare de oameni a intrat, uralele lor răsunând prin cameră.
Confetti cădeau din aer, iar inima îmi bătea rapid de confuzie. Am recunoscut fețele—prieteni, familie, chiar și copiii și verișorii mei. Dorian și Ela alergau spre mine, râzând și aruncând hârtie colorată în aer.
„Mami, surpriză!” a strigat Ela, sărind în poala mea.
Am privit în jur, nelămurită, când Dănuț a apărut în ușă. Purta un costum elegant și ținea un buchet de trandafiri roșii adânci. Zâmbea larg, cu ochii scânteind de mișchie.
„Dănuț?” am șoptit, vocea abia auzindu-se peste agitație.
S-a apropiat și s-a aplecat în fața mea, oferindu-mi trandafirii. „La mulți ani pentru 10 ani, iubito,” a spus el, cu vocea caldă.
În spatele lui, un banner mare se desfășura. Pe litere mari era scris: „La mulți ani pentru 10 ani!”
Mi-am oprit respirația când mi-am dat seama. Nu era trădare. Era… o surpriză.
Dănuț mi-a luat mâna și m-a ajutat să mă ridic. „Cred că ai o mie de întrebări,” a spus el, tonul fiind jucăuș.
„Asta e o subestimare,” am răspuns, cu vocea tremurândă, dar cu un zâmbet de ușurare.
A râs, aruncând o privire către tânăra femeie care acum zâmbea lângă ușă. „Știam că vei găsi biletul și nu vei rezista să urmezi indiciile.”
Am clipit din ochi, încă procesând. „Biletul? Apelul telefonic? Toate astea?”
„A fost totul parte din plan,” a spus el, strângându-mi mâna. „Această casă—este ca locul unde ne-am întâlnit prima dată. Ții minte? Vara aceea la mare?”
O fărâmă din amintiri s-a trezit în mine. Plajele nisipoase, briza sărată, felul în care m-a făcut să râd până mă durea. „Nu pot să cred că ai ținut minte,” am șoptit.
„Cum să uit?” a spus el, vocea blândă. „Am vrut să fac ceva special. Ceva ce nu ai să uiți niciodată.”
Copiii își trăgeau de mânecă.