Elena nu mai urcase în pod de ani buni. Treptele scării scârțâiau sub greutatea ei, un sunet care părea să-i ceară socoteală pentru absența îndelungată. Aerul era greu, încărcat de praf și de mirosul lemnului vechi, iar lumina slabă a becului dezgolea umbrele obiectelor uitate: o oglindă crăpată, un balansoar cu vopseaua scorojită, cutii de carton strivite sub povara timpului. Își promisese că va face ordine, dar adevărul era că evita locul ăsta. Prea multe umbre, prea multe ecouri.
Totul începuse cu o scurgere. Ploaia din ultimele zile se strecurase printr-o gaură ascunsă în acoperiș, iar apa ajunsese până în dormitorul de jos. „Trebuie să verific”, își spusese, cu o voce interioară care suna mai degrabă a obligație decât a curaj. Și totuși, acum, stând în mijlocul podului, simțea cum inima i se strânge. Nu era doar despre găsirea sursei apei. Era despre ce ar putea găsi dincolo de ea.
Privirea i-a căzut pe o cutie mică, de metal, ascunsă sub o pătură roasă. O recunoscu imediat – cutia de biscuiți pe care o foloseau odată, ea și Matei, băiețelul ei. Era pictată cu flori de câmp, un galben șters care încă păstra urmele unei veri îndepărtate. Fără să-și dea seama, mâinile i-au tremurat când a ridicat capacul. Înăuntru nu erau biscuiți, ci o colecție de nimicuri: o pietricică lucioasă, un bilet de autobuz mototolit, o fotografie cu colțurile îndoite. Și, sub toate, un avion de hârtie, atât de fragil încât părea că s-ar putea dezintegra la cea mai mică atingere.
Matei avea șase ani când făcuse avionul ăsta. Stăteau amândoi pe podeaua sufrageriei, cu foile împrăștiate ca un covor alb, iar el râdea, cu ochii strălucind de mândrie. „Uite, mami, zboară până la lună!” spusese, aruncându-l cu toată puterea lui mică. Nu ajunsese la lună, desigur, ci sub canapea, dar Elena îl scosese de acolo și-l păstrase, ca pe o comoară. Nu se gândise că va deveni, într-o zi, tot ce-i mai rămăsese de la el.
Accidentul venise ca un fulger într-o zi banală de primăvară. Un drum la școală, o șosea udă, o clipă de neatenție. Matei dispăruse, iar Elena rămăsese să caute sens acolo unde nu mai era niciunul. Zilele se transformaseră în ani, iar durerea nu dispăruse, ci doar se ascunsese, ca apa care picură încet printr-o crăpătură nevăzută. Își construise o viață peste gol – muncă, cafele cu prietenii, seri liniștite cu o carte în mână – dar podul rămăsese neatins, un teritoriu al trecutului pe care nu îndrăznea să-l revendice.
Acum, ținând avionul de hârtie în palme, simțea cum timpul se prăbușește peste ea. Îl vedea pe Matei alergând prin curte, cu genunchii juliți și părul ciufulit de vânt. Îi auzea glasul subțire, cântând un cântecel inventat despre nori și păsări. Își amintea cum se ghemuia lângă ea seara, cerându-i să-i citească povești despre dragoni și comori ascunse. Și, mai presus de toate, își amintea cum îl strângea în brațe, cu o dragoste care părea să poată opri lumea în loc.
Lacrimile i-au curs pe obraji, tăcute, dar fierbinți. Nu era doar durere – era și o dulceață amară, o recunoștință pentru acei ani scurți, dar plini. Își promisese că va învăța să trăiască fără el, dar în clipa asta nu mai voia să trăiască fără. Voia să-l țină aproape, măcar în felul ăsta, prin fragilitatea unui avion de hârtie.
A coborât scara cu cutia în brațe, atentă să nu scape avionul. În sufragerie, a așezat-o pe măsuța de cafea și a aprins o lumânare mică, una pe care o păstra pentru serile lungi de iarnă. Flacăra tremura slab, aruncând umbre moi pe pereți. Apoi, cu o mișcare delicată, a lansat avionul. Nu a zburat departe – doar câțiva metri, aterizând lin pe covor –, dar pentru o clipă, Elena a zâmbit. Îl vedea pe Matei râzând, bătând din palme, spunându-i: „Mai încearcă o dată, mami!”
Nu era vindecare deplină, știa asta. Dar era ceva – un moment de pace, ca o rază de soare strecurată printr-un cer plumburiu. Afară, ploaia continua să bată în geamuri, dar înăuntru se simțea o căldură nouă, ca o îmbrățișare din trecut care nu se va sfârși niciodată. Elena s-a așezat pe canapea, cu avionul lângă ea, și a lăsat amintirile să curgă. Nu mai fugea de ele. Erau ale ei, la fel cum Matei fusese al ei – și, într-un fel, încă mai era.