Întotdeauna am fost obișnuit să trăiesc singur. După divorț și după ce prietenii mei s-au împrăștiat în orașe diferite, serile mele s-au transformat într-un ritual solitar: muncă, cină, televizor, somn. Și totul se repeta la nesfârșit, fără niciun eveniment care să rupă monotonia.
Într-o seară rece de octombrie, am întârziat la birou. Ploaia cădea mărunt, transformând străzile într-un labirint ud și pustiu. Mergeam grăbit spre casă când, trecând pe lângă o alee întunecată, un scâncet slab mi-a atras atenția. M-am oprit. Sunetul venea de sub o cutie de carton răsturnată, printre resturile uitate de oameni grăbiți. Am ridicat-o ușor și, sub ea, am găsit un ghem de blană jilavă – un pisoi firav, cu ochii mari, albaștri, care mă priveau cu disperare. Inima mi s-a strâns. Fără să ezit, mi-am scos jacheta, l-am învelit și l-am dus acasă.
L-am numit Mihai. La început, era precaut, ținându-se la distanță. Dar, treptat, a început să se apropie – torcea, se cuibărea lângă mine, mă urmărea prin casă. Prezența lui umplea apartamentul cu o căldură pe care aproape o uitasem. Mihai devenise micul meu companion tăcut, un suflet care părea să înțeleagă tot ce spuneam.
Nu știu dacă a fost întâmplare sau destin, dar viața mea a început să se schimbe. Într-o seară, am decis să-l scot la plimbare. I-am cumpărat o lesă și am mers în parc. Spre surprinderea mea, a acceptat-o fără împotrivire, curios să descopere lumea din afara pereților noștri. Ne-am așezat pe o bancă, respirând aerul proaspăt al primăverii.
Brusc, Mihai s-a încordat și a tras de lesă. Urmărindu-i privirea, am zărit o femeie pe banca alăturată. Ținea un caiet deschis în mâini și privea cerul cu o expresie melancolică. Înainte să-mi dau seama ce se întâmplă, pisica mea a fugit spre ea, iar eu abia am reușit să-l țin. Femeia și-a ridicat privirea și a zâmbit.
— Oh, ce pisică frumoasă! Pot să o mângâi?
Am dat din cap, fără să știu ce să spun. Mihai s-a frecat de mâna ei, de parcă o cunoștea dintotdeauna. Am început să vorbim. O chema Elena și locuia în blocul vecin. În ochii ei se ascundea tristețea, dar și o licărire de curiozitate, ca și cum își dorea să descopere din nou frumusețea vieții. Am discutat despre pisici, despre parc, despre vreme. A fost cea mai sinceră conversație pe care o avusesem de multă vreme.
De atunci, ne-am întâlnit tot mai des. Parcă Mihai știa că trebuie să ne apropiem, că viețile noastre trebuiau împletite. Într-o seară, în timp ce ne aflam pe aceeași bancă, Elena mi-a spus cu o voce stinsă:
— Știi… acum un an mi-am pierdut fiul. Avea doar șapte ani. După aceea, am crezut că nu voi mai putea simți vreodată bucurie. Dar pisica ta… e atât de caldă. Mi-a amintit că încă există iubire în lumea asta.
Cuvintele ei mi-au pătruns în suflet. Am privit-o și am înțeles că nici eu, nici Mihai nu apăruserăm întâmplător în viața ei, la fel cum nici ea nu apăruse întâmplător în a noastră.
Lunile au trecut, iar apropierea dintre noi s-a transformat într-o certitudine liniștitoare. Într-o seară, Elena m-a invitat la cină. Am venit cu o sticlă de vin, iar Mihai, ca de obicei, torcea în brațele ei. La un moment dat, mi-a arătat o fotografie veche: un băiețel stând pe iarbă, ținând în brațe un pisoi gri. Mi s-a tăiat răsuflarea. Mihai. Aceeași privire, aceeași blană, aceiași ochi albaștri.
— Asta… asta e imposibil, am șoptit.
Elena a zâmbit trist.
— Am crezut că a dispărut pentru totdeauna.
În acel moment, am înțeles că Mihai nu venise la noi întâmplător. Se întorsese ca să o vindece. Și, poate, ca să mă salveze și pe mine.
Pisica torcea liniștit în brațele noastre. Și, în timp ce mă uitam la Elena, am simțit că trăiam un miracol – iubirea care ne găsise și ne unise pe toți trei.