După doisprezece ani de trudă în Italia, m-am întors să-mi strâng familia în brațe, doar pentru a descoperi fotografia fratelui meu pe măsuța de lângă patul pe care îl împărțeam odată cu soția mea.
Au trecut doisprezece ani lungi. 4.380 de zile departe de căminul meu. Îmi amintesc și acum ziua în care m-am urcat în autocarul care m-a dus în Italia, lăsând în urmă satul meu din Dâmbovița, pe soția mea, care era însărcinată în luna a șaptea, și pe fratele meu mai mic, proaspăt absolvent de liceu. Am plecat doar cu două sacoșe de rafie și cu o promisiune fermă: mă voi întoarce când voi strânge suficienți bani pentru a ridica casa pe care Maria și-o imaginase mereu.
La Roma, am început ca majoritatea românilor – fără acte, muncind pe șantiere. Împărțeam o cameră cu alți șapte oameni și trimiteam acasă aproape tot ce câștigam. Primul an a fost cel mai dificil. Îmi amintesc iarna aceea cumplită, când dormeam într-un subsol fără căldură, cu mănușile pe mâini și căciula trasă peste urechi. Totuși, nu m-am văitat niciodată. În fiecare noapte, priveam fotografia cu Maria și cu fiul nostru, Andrei, care s-a născut la două luni după plecarea mea. Ei erau motivul pentru care înduram totul.
În al treilea an, am obținut actele necesare și m-am angajat legal la o companie de construcții. Am început să economisesc serios pentru casa pe care i-o promisesem Mariei. Ea mă ruga la telefon: „Întoarce-te, Ioane, o să ne descurcăm noi și aici.” Dar eu știam ce însemna „o să ne descurcăm” – sărăcie, lipsuri, umilințe, exact ca în copilăria mea.
„Mai rămân puțin”, îi răspundeam. „Doar până adun suficient pentru casa aceea cu etaj, cu încălzire centrală și o grădină spațioasă, așa cum ai visat tu.”
Fiecare an petrecut departe aducea o nouă amânare: „Vin anul viitor.” Însă mereu intervenea ceva – o criză economică, o ofertă de lucru mai bună în nordul Italiei, noi economii de făcut. Între timp, Andrei creștea văzându-mă doar prin apeluri video. La început, mă striga „tata” și întindea mâinile spre ecran, dorind să mă atingă. Cu timpul, însă, a devenit mai distant. La 10 ani, nu mai voia să-mi vorbească, iar Maria era cea care îmi povestea despre școala lui, despre prietenii lui, despre o viață din care eu lipseam.
Fratele meu, Gheorghe, s-a mutat în casa noastră după ce părinții noștri au murit. „Am grijă de ei, stai liniștit”, îmi spunea la telefon. „Tu concentrează-te pe munca ta acolo și trimite banii, că de restul mă ocup eu.” Și s-a ținut de cuvânt. A reparat acoperișul casei vechi, a ajutat-o pe Maria cu treburile, a devenit stâlpul gospodăriei în lipsa mea. Îi eram profund recunoscător. Uneori, îmi trimitea poze cu Maria și Andrei, mereu zâmbitori, mereu aparent fericiți. „Te așteptăm, dar suntem bine”, părea să fie mesajul nerostit.
După doisprezece ani în Italia, am decis că e timpul să mă opresc. Strânsesem 80.000 de euro, suficient pentru a construi casa mult visată și pentru a porni o mică afacere în sat. Am anunțat-o pe Maria cu două luni înainte, dar i-am cerut să păstreze secretul, inclusiv față de Andrei și Gheorghe. Voiam să fie o surpriză.
Cine mai înțelege cu adevărat ce înseamnă sacrificiul unui român plecat să muncească peste hotare? Ani de izolare, de muncă istovitoare, de dor care te macină – toate pentru familia rămasă în țară, pentru un viitor mai bun în România, pe care mulți nu apucă să-l vadă.
Când am coborât din autocar în gara din Târgoviște, inima îmi bătea cu putere. Aveam o barbă scurtă, câteva fire albe în păr și riduri adânci în jurul ochilor – Italia își pusese amprenta asupra mea. Am luat un taxi până în sat, iar șoferul m-a privit curios în oglindă.
„De mult timp plecat?” m-a întrebat, probabil recunoscând expresia unui om care se întoarce după ani lungi.
„O veșnicie”, i-am răspuns.
Satul părea aproape neschimbat. Aceleași case simple, aceeași uliță plină de gropi, același magazin unde bătrânii jucau table. Totuși, apăruseră o farmacie nouă, un mic supermarket și câteva case moderne, ridicate probabil tot din banii trimiși de afară.
Am coborât la marginea satului și am mers pe jos ultimii 500 de metri până acasă. Voiam să simt din nou mirosul pământului, să aud găinile cotcodăcind, să văd bătrânele stând la porți și urmărindu-mă cu privirea. Eram un străin care se întorcea în locul său.
Casa noastră era tot cea veche. Mă așteptam să o găsesc bine întreținută, dar arăta jalnic. Gardul era pe jumătate prăbușit, curtea plină de buruieni, iar vopseaua de pe pereți se cojise. Am rămas perplex. Unde se duseseră banii trimiși pentru reparații?
Am deschis poarta și am pășit în curte. Un câine necunoscut a început să latre furios, legat cu un lanț lângă un coteț improvizat. Nici el nu făcea parte din planurile mele.
Maria a ieșit pe prispă, alertată de lătratul câinelui. S-a oprit brusc când m-a zărit. Nu m-a recunoscut imediat. Eu, însă, am recunoscut-o, deși se schimbase. Era mai corpolentă, cu părul vopsit într-un blond nenatural și un machiaj strident, care nu se potrivea deloc cu viața de la țară.
„Ioane?” a murmurat ea, ducându-și mâna la gură. „Tu ești?”
Am zâmbit și am încuviințat din cap. Mi-am lăsat geamantanul jos și am făcut câțiva pași spre ea, cu brațele deschise, așteptând o îmbrățișare după atâția ani. Dar ea a rămas pe loc, ca o statuie.
„De ce n-ai spus că vii?” m-a întrebat, iar în vocea ei am simțit ceva nou. Teamă.
„Ți-am zis acum două luni. Voiam să fie o surpriză pentru Andrei și Gheorghe.”
Când am pomenit de Gheorghe, Maria a pălit. A coborât treptele și s-a apropiat de mine, dar nu ca să mă îmbrățișeze, ci ca să mă împingă înapoi spre poartă.
„Trebuie să pleci”, mi-a șoptit. „Acum. Îți explic mai târziu, dar acum trebuie să pleci.”
Am rămas împietrit. După doisprezece ani de sacrificii, soția mea mă alunga din propria casă?
„Ce se întâmplă, Maria? Unde e Andrei? Unde e Gheorghe?”
Atunci am auzit o motocicletă oprindu-se în fața casei. Am recunoscut zgomotul – era vechiul Suzuki pe care Gheorghe și-l dorise dintotdeauna.
Nu mai e ca odinioară, când fratele mai mare era respectat și când jurămintele făcute la altar aveau o valoare sfântă în România. Tradițiile s-au schimbat, iar multe familii românești au plătit un preț amar pentru mirajul occidental.
„Te rog, Ioane”, a insistat Maria, împingându-mă spre fundul curții. „O să fie rău dacă te vede acum.”
Dar era prea târziu. Gheorghe a intrat pe poartă, cu o sacoșă de cumpărături în mână. S-a oprit brusc când m-a văzut. Era îmbrăcat cu haine scumpe, purta un lanț gros de aur la gât și, spre deosebire de curtea neglijată, el părea prosper.
Ne-am privit câteva secunde care au părut o veșnicie. În ochii lui am văzut surprinderea, apoi vinovăția și, în final, o umbră de sfidare.
„Ai venit mai devreme”, a spus el, punând sacoșa jos.
„Așa se pare”, am răspuns, simțind cum mi se încordează tot corpul.
A aruncat o privire spre Maria, care stătea între noi, tremurând. Apoi a continuat, cu o voce neașteptat de calmă:
„Cred că trebuie să discutăm, frate.”
Am intrat în casă, deși tot ce aș fi vrut era să fug cât mai departe. În sufragerie, mobila era nouă, un televizor imens trona pe un perete, iar în bucătărie am zărit electrocasnice moderne. Unde era sărăcia despre care Maria îmi vorbea mereu?
Andrei nu era acasă. Era la un gimnaziu în Târgoviște, unde locuia la internat și venea acasă doar în weekend-uri. „Măcar atât”, mi-am spus.
„De cât timp?” am întrebat, neputând suporta tăcerea.
„De trei ani”, a răspuns Gheorghe, privindu-mă în ochi. „De trei ani suntem împreună.”
„Și banii mei? Cei pentru casă? Pentru viitorul nostru?”
Maria a izbucnit în lacrimi. Gheorghe a cuprins-o protector pe după umeri.
„I-am investit. Am deschis un service auto în Târgoviște. Merge bine. Îți dau înapoi tot, cu dobândă.”
Am râs amar. Fratele meu îmi oferea dobândă pentru viața mea distrusă.
„Și casa? Casa pe care voiam să o ridic pentru familia mea?”
„Am cumpărat un teren la marginea satului. Plănuiam să începem construcția la primăvară. Ca… să fie gata când te întorci.”
Absurditatea situației m-a copleșit. Ei construiau o casă pentru întoarcerea mea, în timp ce trăiau împreună în casa mea, pe banii mei.
Am urcat în fostul nostru dormitor, incapabil să le mai suport prezența. Aveam nevoie de un moment de liniște ca să înțeleg ce se întâmplă. Acolo, pe noptiera de lângă pat, am văzut o ramă cu o fotografie. Gheorghe și Maria, zâmbind fericiți, cu brațele în jurul unui Andrei adolescent care semăna leit cu mine la vârsta lui.
Cine poate înțelege cu adevărat cum se schimbă dinamica unei familii românești despărțite de mii de kilometri? Ce se întâmplă când cel plecat devine un străin, iar cel rămas să ajute devine centrul casei?
Am dormit în camera lui Andrei în acea noapte. Nimeni nu a îndrăznit să mă deranjeze. Dimineața, când am coborât, Gheorghe era singur la masă.
„Maria e la vecina”, a spus el. „N-a dormit toată noaptea.”
Am încuviințat și m-am așezat în fața lui. Fratele meu mai mic, care acum părea mai matur decât mine. Mai sigur pe el. Mai stăpân pe situație.
„Ce facem acum?” m-a întrebat.
„Nu știu”, am răspuns sincer. „Tot ce am învățat în ultimii doisprezece ani a fost să muncesc pe șantier și să trimit bani acasă. Asta am fost eu.”
„Poți lucra cu mine la service. Chiar am nevoie de un om de încredere.”
Am râs din nou, cu același gust amar.
„Să lucrez pentru fratele care mi-a luat familia? Asta îmi propui?”
Gheorghe a oftat lung.
„Nu ți-am luat familia, Ioane. Tu ai plecat. Ai ales să stai acolo an după an. Fiul tău a crescut fără tine. Soția ta a îmbătrânit singură. La ce te așteptai?”
Cuvintele lui m-au lovit ca un ciocan. Pentru că, în adâncul sufletului, știam că are dreptate. Alesesem munca și visul unei case perfecte în locul timpului petrecut cu familia mea. În loc să construiesc o viață alături de ei, am construit doar un vis.
„Andrei vine azi acasă”, a adăugat Gheorghe. „Ar trebui să fii aici.”
Întâlnirea cu fiul meu a fost cel mai dureros moment. Nu m-a îmbrățișat. Nu m-a numit tată. M-a privit ca pe un străin și mi-a întins mâna, politicos și rece.
„Mama mi-a zis că vii”, a spus el. „Dar nu știam că e azi.”
Avea vocea mea, dar ochii Mariei. Și o durere în privire pe care mi-o imaginasem de nenumărate ori în nopțile mele singuratice din Italia.
În zilele care au urmat, am încercat să-i cunosc – pe soția mea, pe fratele meu, pe fiul meu. Dar erau străini acum, cu obiceiuri și legături formate fără mine. Andrei îl numea pe Gheorghe „tată” când credea că nu aud. Maria evita să rămână singură cu mine. Iar Gheorghe încerca stângaci să mă integreze în viața lor, de parcă eu eram cel care nu aparținea acolo.
Într-o seară, după ce Andrei s-a întors la internat, am rugat-o pe Maria să stăm de vorbă. Ne-am așezat pe banca din fața casei, sub prunul pe care îl plantasem împreună înainte să plec.
„L-ai iubit vreodată?” am întrebat-o.
A tăcut mult timp înainte să răspundă.
„Nu de la început. La început era doar cineva care era aici când tu nu erai. Care repara ce se strica, care îl ducea pe Andrei la pescuit, care mă asculta când aveam nevoie. Apoi, într-o zi, mi-am dat seama că așteptam să vină el, nu să sune telefonul din Italia.”
Mi-a povestit despre singurătatea ei, despre nopțile în care plângea cu telefonul în mână după ce vorbeam, despre zilele în care Andrei avea serbări la școală și toți ceilalți copii aveau tați în sală, în afară de el. Despre momentele în care avea nevoie de sprijin și nu era nimeni acolo.
„De ce nu mi-ai spus?” am întrebat-o.
„Ți-am spus, Ioane. De nenumărate ori ți-am spus ‘vino acasă’. Dar tu aveai mereu un motiv să mai stai.”
În acea noapte, am luat cea mai grea decizie din viața mea. Am lăsat 40.000 de euro sub perna din camera lui Andrei – jumătate din tot ce strânsesem în Italia. Cu restul, mi-am cumpărat un apartament mic în Târgoviște și am început să lucrez ca zugrav pe cont propriu. Nu la service-ul lui Gheorghe. Nu pentru el.
Andrei a început să mă viziteze din când în când. La început rar, apoi tot mai des. Îi plăcea să mă ajute la renovările pe care le făceam. Avea talent și învăța repede. Într-o zi, mi-a spus că vrea să vină cu mine în Italia după ce termină liceul. Să vadă locurile unde tatăl lui a trăit atâția ani.
Maria și Gheorghe s-au căsătorit anul trecut. Nu am fost la nuntă, dar le-am trimis un cadou – un set de tacâmuri din argint pe care îl cumpărasem din Italia pentru casa noastră care nu a mai fost să fie.
Uneori, când lucrez la câte o casă în sat, aud bătrânele șușotind: „Ăsta e Ionică, cel care s-a întors din Italia și și-a găsit nevasta cu frate-su. Săracul, atâția ani munciți degeaba.”
Nu le contrazic. Cum aș putea să le explic că acei ani nu au fost în zadar? Că, deși am pierdut o familie, am câștigat o lecție și o a doua șansă cu fiul meu?
Acum înțeleg că o casă nu înseamnă doar pereți și un acoperiș. E despre oamenii care o umplu de viață. Despre momentele trăite împreună. Despre o existență împărtășită, nu despre banii trimiși de departe.
Și dacă e un lucru pe care l-am învățat după toți acești ani, e că, dacă pleci prea mult timp de acasă, s-ar putea să descoperi că „acasă” nu mai există.