Parcă-i moartă de-a binelea, — se tânguiau vecinele, urmărind-o cu privirea până la bibliotecă. — Rita, poate mergem la oraș, ce zici? Prietena ei Svetlana nu știa cum să o ajute.
Acolo te vor consulta doctori adevărați, nu Pilulică al nostru, — dădea ea din cap spre spitalul mic. — Ce pot face doctorii ăștia, — se împotrivea Rita. — Mă odihnesc puțin și-mi trece.
Svetlana doar dădea din cap. — Rita, n-am vrut să-ți spun, dar pe Ion al tău l-au văzut cu o fată din oraș, a venit pe-aici. Deși, femeile mai pot să și exagereze, așa că nu știu sigur.
Rita a zâmbit ironic. Ea observase de mult schimbările în comportamentul soțului și chiar găsise de câteva ori urme de ruj pe cămașă. Deși, acum el, din anumite motive, își spăla singur cămășile.
— Tu ești fără putere, vezi, am grijă de tine, îmi spăl singur cămășile. Faptul că Rita continua să spele puloverele și pantalonii, despre asta a preferat să tacă. Dar acum i s-a făcut foarte rău.
Zăcea de două zile, fără să se ridice. Avea febră, tusea îi zguduia tot corpul slăbit. Ochii roșii îi lăcrimau și totul i s-a acoperit cu o erupție.
— Când ai de gând să dispari, odată? Ion nu mai putea să-și suporte soția, iar noua iubită, despre care zvonurile s-au dovedit adevărate, cerea să petreacă mai mult timp cu ea, sau și mai bine, să se mute la oraș. Dar la oraș nu putea să plece, pentru că toate poveștile despre apartamentul lui erau doar o invenție. Nu avea nimic.
Iar apoi, pentru a-și “termina” definitiv soția care se stingea, a vândut jumătate din casă unui fost deținut.
Dar când s-a întors după un timp pentru moștenire, a ÎNGHEȚAT văzând ce a găsit…
CONTINUAREA 👇
A trecut un an. Ion conducea pe drumul prăfuit al satului, cu un singur gând în minte: moștenirea. După ce vânduse jumătate din casă fostului deținut Vasile și-și abandonase soția bolnavă, plecase la oraș cu noua lui iubită, Alina. Avea planuri mari – cu banii obținuți din vânzare și cu cei pe care îi va primi după moartea Ritei.
Desigur, încă nu știa dacă Rita murise. Nu se obosise să sune, să verifice sau să întrebe pe cineva. Dar era convins că, în starea în care o lăsase, plus stresul provocat de a avea un fost deținut ca vecin de perete, nu putea supraviețui mai mult de câteva luni.
Zâmbi când văzu acoperișul casei lor de la distanță. Calculase totul perfect. Vasile, fostul deținut, probabil speriase de moarte bolnava Rita, accelerându-i sfârșitul. Iar acum, ca soț îndurerat, va veni să revendice moștenirea legitimă și să vândă și cealaltă jumătate a casei.
Oprind mașina în fața porții, Ion observă că grădina arăta diferit. Era îngrijită, plină de flori și legume proaspete. „Probabil Vasile s-a apucat de grădinărit”, gândi el, coborând din mașină.
Dar când a ajuns la poartă, a simțit prima senzație de neliniște. Pe cutia poștală era scris „Familia Popescu-Dragomir”. Numele de familie al Ritei era Popescu, iar al lui – Dragomir. Dar de ce ar pune cineva ambele nume pe cutia poștală după moartea ei?
Ion a deschis ușa curții și s-a îndreptat spre casă. Pe drum, a văzut straturi bine îngrijite, o mică bancă sub mărul din curte și o leagăn nou construit lângă fântână.
Când a ajuns la ușa de la intrare, a bătut tare, prefăcându-se încrezător. Ușa s-a deschis, și Ion a înghețat.
În fața lui stătea Rita. Dar nu Rita bolnavă, slăbită și palidă pe care o părăsise. Aceasta era o femeie sănătoasă, zâmbitoare, cu obrajii rozalii și părul strălucitor, prins într-o coadă lejeră.
„Ion?” a întrebat ea, surprinsă. „Ce cauți aici?”
Ion a rămas fără cuvinte. Nu înțelegea cum era posibil ca femeia muribundă pe care o lăsase în urmă să arate acum atât de bine.
„Eu… am venit să văd cum te simți,” a bâiguit el.
Rita a ridicat o sprânceană. „După un an? Fără niciun telefon, niciun mesaj?”
Înainte ca Ion să poată răspunde, o voce puternică s-a auzit din interior:
„Cine e, Rita?”
În spatele ei a apărut Vasile. Ion l-a recunoscut imediat pe fostul deținut căruia îi vânduse jumătate din casă. Dar și Vasile părea schimbat – curat, îngrijit, și cu o privire calmă și sigură.
„E Ion,” a răspuns Rita, cu o voce neutră.
Vasile s-a apropiat de ușă și a pus un braț protector în jurul taliei Ritei. Gestul nu a scăpat observației lui Ion, care simțea cum pământul îi fuge de sub picioare.
„Ce… ce se întâmplă aici?” a întrebat el, încercând să-și mențină calmul.
Rita a suspinat și a deschis ușa mai larg. „Intră, Ion. Cred că avem multe de discutat.”
Ion a pășit în interior, simțind cum totul se învârte în jurul lui. Casa arăta diferit – curată, ordonată, cu mobilier nou și o atmosferă caldă, primitoare. Pe pereți erau fotografii noi, multe cu Rita și Vasile împreună.
„Te-am așteptat să vii, să întrebi măcar cum sunt,” a început Rita, indicându-i un scaun la masa din bucătărie. „Dar nu ai făcut-o. Așa că am presupus că nu-ți mai pasă.”
Ion s-a așezat, simțindu-se dezorientat.
„Erai pe moarte când am plecat,” a spus el, incapabil să-și ascundă surprinderea.
Rita a schimbat o privire cu Vasile, care a dat din cap și s-a așezat lângă ea.
„Da, eram foarte bolnavă,” a confirmat ea. „Doctorul Pilulică din sat nu reușea să-mi pună un diagnostic corect. Dar Vasile m-a dus la oraș, la un specialist adevărat.”
Ion s-a uitat la fostul deținut cu o expresie neîncrezătoare.
„M-am mutat în jumătatea mea de casă la două zile după ce ai plecat,” a explicat Vasile, cu vocea calmă. „Am găsit-o pe Rita aproape inconștientă, deshidratată și cu febră mare. Nu puteam s-o las așa.”
„Avea alergie severă la un medicament pe care mi-l prescrisese doctorul nostru,” a continuat Rita. „La spitalul din oraș au descoperit asta imediat. După ce am oprit tratamentul și am primit antialergice corespunzătoare, m-am recuperat rapid.”
Ion a simțit cum furia începe să se amestece cu confuzia.
„Și ce, acum sunteți… împreună?” a întrebat el printre dinți.
Rita a zâmbit și a întins mâna peste masă, arătându-i un inel simplu, dar elegant.
„Ne-am căsătorit acum șase luni, după ce divorțul nostru a devenit oficial.”
„Divorț? Ce divorț?” a exclamat Ion, ridicându-se brusc.
„Divorțul pe care l-ai semnat înainte de a pleca,” a răspuns Rita calm. „Documentele erau în pachetul pe care ți l-a trimis avocatul meu. Le-ai semnat și le-ai trimis înapoi, nu-ți amintești?”
Ion își amintea vag de niște documente pe care le semnase la insistențele Alinei, fără să le citească prea atent. Crezuse că erau doar formalități legate de vânzarea jumătății de casă.
„Dar… casa,” a murmurat el, realizând brusc că planul său se prăbușea.
„Jumătate din casă este a mea, moștenită de la părinții mei,” a explicat Rita. „Cealaltă jumătate e a lui Vasile, pe care i-ai vândut-o tu. Legal, nu mai ai niciun drept asupra acestei proprietăți, Ion.”
Ion a simțit cum se sufocă. Totul fusese calculat perfect de către Rita – sau poate de către avocatul ei. Îl lăsase să creadă că e pe moarte, știind că va pleca și o va abandona. Și când a făcut-o, ea a folosit asta pentru a scăpa definitiv de el.
„Și Alina?” a întrebat Rita, cu o curiozitate genuină. „Sunteți încă împreună?”
Ion a coborât privirea. Alina îl părăsise după trei luni, când banii din vânzarea jumătății de casă s-au terminat și a realizat că nu avea niciun apartament în oraș, așa cum pretinsese.
Vasile s-a ridicat și i-a pus o mână pe umăr lui Ion. Nu era un gest amenințător, ci mai degrabă unul de înțelegere.
„Dacă ai nevoie de un loc unde să stai pentru câteva zile, până îți găsești ceva, poți folosi camera din spate,” a spus el. „Nu suntem dușmani, Ion.”
Ion l-a privit uimit. Omul pe care îl considerase un simplu ex-pușcăriaș, pe care îl folosise în planul său de a-și „termina” soția, se dovedea a fi mai uman decât fusese el vreodată.
„De ce ai face asta pentru mine?” a întrebat el cu suspiciune.
Vasile a zâmbit trist. „Pentru că știu cum e să fii la fund, fără nimeni care să-ți întindă o mână. Și pentru că Rita m-a învățat că mila și compasiunea sunt mai puternice decât răzbunarea.”
Rita s-a ridicat și ea. „Te poți gândi la oferta noastră. Acum, dacă nu te superi, avem treabă în grădină. Rămâi cât dorești.”
Ion a privit cum cei doi ies împreună în curtea însorită, vorbind încet și râzând ocazional. A rămas singur în bucătăria luminoasă, realizând dimensiunea eșecului său.
Nu doar că pierduse casa și soția, dar pierduse șansa de a fi un om bun. În fața lui, fostul deținut și fosta lui soție „muribundă” construiseră împreună ceva frumos din ruinele pe care le lăsase în urmă.
A ieșit încet din casă, fără să accepte oferta lor de găzduire. Pe drum spre poartă, a observat o mică placă de lemn agățată de gardul grădinii: „Nu contează cât de întuneric a fost ieri, astăzi poți începe din nou.”
Ion s-a oprit și a privit înapoi spre casă – casa care nu mai era a lui – simțind pentru prima dată în viață rușinea autentică și, poate, începutul unei înțelegeri asupra a ceea ce pierduse cu adevărat.
A plecat încet pe drumul prăfuit, lăsând în urmă nu doar o casă, ci și ultima sa șansă de răscumpărare. Rămânea de văzut dacă va găsi curajul să înceapă din nou, așa cum făcuseră Rita și Vasile.
În mașină, a privit încă o dată spre casa pe care cândva o numise „acasă”. În fereastra bucătăriei, Rita și Vasile stăteau îmbrățișați, urmărindu-l cum pleacă. Nu exista triumf pe fețele lor, doar o liniște împăcată și poate o urmă de compasiune.
Ion a pornit motorul și a plecat, ducând cu el imaginea acelei fericiri simple la care renunțase cu atâta ușurință.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.