Alexandru Ionescu privea la ecranul laptopului, incapabil să creadă ce vedea. Scrisoarea de la avocat i-a răsturnat toate convingerile. În ea se afla documentul testamentar al mamei sale — un secret care nu era destinat ochilor săi, dar care, din greșeala cuiva, ajunsese la el. În piept îi clocotea furia. A apucat telefonul pentru a rezolva această lovitură pe la spate care părea să distrugă tot ceea ce credea.
„Alina,” — a spus Alexandru aspru secretarei sale, „conectează-mă mai întâi cu avocatul, apoi cu agentul imobiliar Maria Petrescu, și apoi cu mama mea. Fără întârzieri.” Alina, care lucra de zece ani cu el în firma sa de construcții din Ploiești, știa — când vorbea așa, nu trebuia să-l contrazică. A format imediat numărul avocatului, iar Alexandru, strângând din dinți, privea din nou la ecranul laptopului, strângând pumnii. Era sigur că nu va lăsa lucrurile așa.
Când avocatul a răspuns, Alexandru nu s-a putut abține: „Ștefan, chiar așa? În loc să trimiți testamentul mamei, mi l-ai trimis mie!” Avocatul a început să se scuze, dar Alexandru, după ce și-a vărsat furia, l-a întrerupt brusc. Lăsându-se pe spate în fotoliu, a privit pe fereastră la străzile înzăpezite ale orașului, încercând să înțeleagă ce citise. Următorul apel — către agentul imobiliar. „Maria, rezolvați astăzi,” — a declarat el ferm. „Altfel voi găsi pe cineva care poate.” Răspunsul încrezător l-a liniștit puțin. „Bine, la cinci seara,” — a confirmat el.
Apoi a cerut să fie conectat cu mama sa. „Mamă,” — a început el, de îndată ce i-a auzit vocea, „două lucruri. Primul: avocatul tău mi-a trimis noul tău testament. Al doilea: pregătește-te. Te muți din casa mea. Astăzi.” Mama lui, Elena Nicolescu, care locuise în casa lui mare de la marginea Ploieștiului aproape un an, a încremenit. „Alex, dacă e din cauza testamentului, lasă-mă să-ți explic…” — vocea ei tremura, dar Alexandru a întrerupt-o: „Nu sunt necesare explicații. Fii gata la ora patru.” A închis telefonul, lăsând-o pe mama sa disperată.
Elena își strângea lucrurile, lacrimile picurându-i pe valiză. Nu putea să creadă că fiul ei, care fusese întotdeauna sprijinul ei, o gonea. Cu un an în urmă, când artrita îi făcuse viața insuportabilă, Alexandru însuși insistase să se mute la el. O înconjurase cu grijă, angajase cei mai buni medici. Iar acum, din cauza unui singur document, se temea că l-a pierdut. Voia să-i spună că decizia ei fusese dictată de grija pentru ceilalți copii, dar el nu-i dăduse voie să spună nici un cuvânt.
În testament, Elena lăsase casa de la țară și economiile celor mai mici — Sorina și Dan, care aveau viața grea. Lui Alexandru, de succes și înstărit, îi lăsase bunurile de familie — casa de vacanță de pe malul Prahovei, ceasul tatălui și albumul cu fotografii de pe front ale bunicului. Ea credea că el va înțelege: pentru el, aceste lucruri valorau mai mult decât banii, pentru că întotdeauna a respectat memoria. Dar reacția lui spunea contrariul.
La ora patru, Alexandru a sosit. A luat valiza în tăcere și a pus-o în mașină. Au mers în liniște, iar Elena, adunându-și curajul, a încercat să vorbească. „Alex, despre testament…” — a început ea, dar el a întrerupt-o brusc: „Da, testamentul. Unde casa și banii sunt pentru Sorina și Dan, iar mie — casa de vacanță, ceasul și fotografiile vechi?” Elena a dat din cap, buzele îi tremurau: „Da, fiule…”
Mașina s-a oprit la un aeroport privat, unde aștepta un avion. Alexandru s-a întors spre mama sa, iar fața lui s-a înmuiat. „Mamă, am înțeles totul,” — a spus el încet. „Mă cunoști mai bine decât credeam. Banii nu sunt importanți pentru mine. Dar aceste lucruri — sunt neprețuite. Ai făcut ce trebuie.” Elena a răsuflat ușurată, lacrimile curgându-i șiroaie. „Alex, credeam că ești supărat… că mă dai afară!” — a șoptit ea.
Alexandru a zâmbit: „Să te dau afară? Nicidecum, mamă. Te duc pentru două săptămâni la Constanța. Marea și soarele te vor ajuta cu artrita, iar eu……iar eu voi veni să te iau după ce îmi termin proiectul actual,” i-a explicat Alexandru, ajutând-o să coboare din mașină.
Elena nu-și putea stăpâni lacrimile, de data aceasta de ușurare și fericire. „Fiule, am crezut că… Scrisoarea aceea…”
Alexandru a luat-o de mână, conducând-o spre terminalul privat al aeroportului. „Când am văzut testamentul, am fost șocat, recunosc. Nu pentru că mi-ai lăsat mai puțin material, ci pentru că am realizat că nu-ți mai pot oferi nimic din ce ți-ai dori cu adevărat.”
S-au oprit lângă un bărbat în uniformă care îi aștepta. „Doamna Nicolescu? Bagajele dumneavoastră vor fi preluate imediat. Zborul spre Constanța pleacă în treizeci de minute.”
În sala de așteptare, Alexandru și-a privit mama în ochi. „Ți-am rezervat două săptămâni la cel mai bun hotel spa specializat în tratamente pentru artrită. Dr. Popescu, specialistul despre care ți-am povestit, te așteaptă mâine pentru o consultație.”
„Alex, e prea mult…”
„Nu, mamă. După ce am citit testamentul, mi-am dat seama de ceva important. Casa, banii – Sori și Dan au nevoie de ele. Au familii tinere, copii mici, e perfect. Dar ce mi-ai lăsat mie… albumul bunicului, ceasul tatei, casa de pe malul râului unde am fost fericiți… Mi-ai lăsat amintirile, rădăcinile noastre.”
Ochii Elenei s-au umplut din nou de lacrimi.
„Ți-am pregătit și eu o surpriză,” a continuat Alexandru. „La hotel te așteaptă și Sorina cu Dan și familiile lor. I-am sunat imediat după ce am vorbit cu avocatul. Vom fi cu toții acolo în weekend.”
Elena și-a dus mâna la inimă. „Toți copiii mei, împreună?”
„Da, mamă. M-ai făcut să înțeleg că moștenirea adevărată nu e în lucruri, ci în legăturile dintre noi. Te-am sunat așa furios nu pentru testament, ci pentru că am vrut să păstrez surpriza călătoriei. Apoi teatrul meu a ieșit puțin din mână,” a râs el, ușor jenat.
În timp ce se îndreptau spre poarta de îmbarcare, Alexandru i-a întins mamei sale un plic.
„Ce e asta?”
„O copie a noului meu testament,” a zâmbit el. „Am vorbit cu avocatul în dimineața asta. Tot ce am construit, firma, casele – le-am împărțit între Sorina și Dan. Iar casa de vacanță de pe malul Prahovei, unde vom merge cu toții de Paște, va rămâne mereu un loc pentru întreaga familie.”
Când anunțul pentru îmbarcare a răsunat, Alexandru a îmbrățișat-o strâns pe mama sa.
„Mulțumesc că m-ai învățat ce contează cu adevărat, chiar și atunci când nu știai că o faci.”
Elena s-a îndreptat spre avion, purtând cu ea nu doar valiza pentru două săptămâni la mare, ci și certitudinea că legăturile de familie pe care le-a cultivat toată viața erau mai puternice decât orice avere materială. Iar fiul ei, pe care îl credea absorbit de lumea afacerilor, dovedise că valorile pe care i le transmisese erau adânc înrădăcinate în inima lui.
Dacă ți-a plăcut povestea, nu uita să o distribui cu prietenii tăi! Împreună putem duce mai departe emoția și inspirația.