…a fost externat, Mihai nu mai era același. Pășea încet, cu bastonul de sprijin, dar privirea lui era mai aprigă decât oricând. În inimă nu mai era copilul care aștepta iubire, ci bărbatul care înțelesese că uneori sângele poate fi mai rece decât gheața.
S-a întors în oraș și a văzut cu ochii lui cum casa lui, afacerea lui și tot ce muncise ani de zile nu-i mai aparțineau. Gardul casei fusese vopsit în altă culoare, biroul lui purta alt nume, iar conturile bancare erau goale. Radu și Clara își trăiau noua viață, afișându-se în restaurante scumpe, îmbrăcați cu haine fine, ca și cum ar fi câștigat totul cinstit.
Mihai nu s-a dus la ei. Nu a bătut la ușă, nu a cerut nimic. Știa că pentru oameni ca ei, cerșitul ar fi fost o victorie. În schimb, s-a dus la un vechi prieten din copilărie, nea Ion, un tâmplar bătrân care îl învățase cândva să cioplească lemnul.
„Ai trăit un miracol, băiete,” îi spuse omul, punându-i în mână o bucată de lemn de stejar. „Dacă Dumnezeu te-a adus înapoi, nu-i ca să plângi după ce-ai pierdut. E ca să clădești din nou.”
Și Mihai a început să clădească. La început doar cu mâinile tremurânde, făcând scaune, mese și lăzi. Dar fiecare cui bătut, fiecare fibră de lemn șlefuită era o formă de terapie. Încetul cu încetul, clienții veneau, apoi mai mulți, până când atelierul lui mic a devenit cunoscut în tot satul.
Într-o zi, la târgul de vară, când oamenii vindeau brânză, miere și covrigi calzi, Mihai și-a expus lucrările. O masă sculptată cu motive tradiționale, flori de colț și colaci încrustați în lemn. Lumea se oprea, admira, întreba cine a făcut-o. „Un om care s-a ridicat din morți,” glumea nea Ion, și oamenii râdeau, fără să știe cât de adevărat era.
Timpul trecea, iar Mihai redevenea viu, nu doar prin trup, ci și prin suflet. A întâlnit oameni care îl prețuiau nu pentru bani, ci pentru muncă, pentru suflet, pentru felul în care privea viața. O văduvă din sat, Maria, venea des la atelier, cerându-i mici lucruri pentru casa ei. Ochii ei calzi și blânzi îl făceau să simtă ceva ce nu mai simțise: liniște.
Între timp, vestea că Mihai trăiește s-a răspândit. Și într-o zi, ca un fulger, părinții lui au apărut în fața atelierului. În hainele lor scumpe, cu parfumuri tari, dar cu privirea tulburată.
„Mihai…” a început Clara, cu o voce tremurată, dar fără lacrimi reale. „Nu ne-am așteptat…”
„Să mă întorc?” a întrebat el rece, ștergându-și mâinile pline de rumeguș pe șorț. „Nu v-ați așteptat, știu. Voi ați sărbătorit deja moartea mea.”
Radu a încercat să zâmbească forțat. „Totuși… suntem părinții tăi. Sângele…”
„Sângele?” Mihai a izbucnit într-un hohot amar. „Sângele nu înseamnă nimic dacă inima e moartă. Ați ales aurul în locul meu. Țineți-l. Eu am ales viața.”
Și cu asta, a întors spatele.
Oamenii din sat, care văzuseră scena, au murmurat între ei. În România, unde familia e totul, povestea lui Mihai a zguduit suflete. Unii plângeau, alții îl aplaudau. Dar toți au înțeles ceva: că legăturile adevărate nu sunt doar cele de sânge, ci cele de suflet.
Anii au trecut. Atelierul lui Mihai a devenit o mică afacere respectată, iar lângă el, Maria îi era sprijin. Părinții lui au rămas singuri, cu averea lor, dar cu inimile goale.
Într-o zi, la hramul satului, Mihai a privit oamenii dansând hora, copii alergând cu baloane, bătrâni gustând sarmale și vin. Și-a dat seama că în sfârșit avea o familie. Nu una legată de sânge, ci de iubire, de încredere și de muncă cinstită.
Și în acea clipă, a simțit că viața îi dăduse cea mai mare victorie: nu doar că supraviețuise, ci trăia cu adevărat.