Pentru câteva secunde n-am reușit să spun nimic.
Stăteam pe marginea patului, cu telefonul la ureche și cu privirea pierdută.
— Ești sigură? am întrebat în cele din urmă.
— Mă uit la ei chiar acum, a spus Ioana. Andreea este îmbrăcată în rochia ta, iar Radu stă lângă ea.
Panicată, am început să mă plimb prin cameră.
Apoi ceva din mine s-a schimbat.
Nu mai era panică.
Era furie.
Și claritate.
Mi-am amintit de dosarul albastru în care țineam toate actele pentru ceremonie.
Dosarul era la Ioana.
— Nu-l lăsa din mână, i-am spus. Sub nicio formă.
— N-am de gând.
În următoarea jumătate de oră, una dintre prietenele mele, make-up artist, a venit în grabă la mine acasă și a încercat să repare dezastrul provocat de cremă.
Nu era perfect.
Dar era suficient.
Cum rochia mea dispăruse, am îmbrăcat o rochie albă simplă, pe care bunica o purtase când era tânără.
Apoi am plecat spre biserică.
Când am ajuns, muzica începuse deja.
Ioana mă aștepta la intrare cu dosarul albastru strâns la piept.
— Sunt înăuntru, mi-a spus.
Am inspirat adânc.
Și am intrat.
Toate capetele s-au întors instantaneu.
Andreea stătea lângă altar, îmbrăcată în rochia mea.
Pe cap purta voalul bunicii.
Iar lângă ea era Radu.
Când m-a văzut, a rămas fără culoare în obraji.
Andreea a încremenit.
— Nu trebuia să fii aici, a șoptit.
Un murmur a străbătut biserica.
Preotul ținea în mână certificatul de căsătorie.
— Există o problemă, spusese el deja. Numele miresei din acte nu corespunde.
M-am apropiat încet.
Radu a făcut un pas spre mine.
— Bianca…
— Nu.
L-am oprit dintr-o privire.
— Ai avut suficient timp să vorbești.
A coborât ochii.
— Nu am știut ce să fac.
— Puteai să începi prin a nu-i ține mâna surorii mele.
Nu a răspuns.
Atunci m-am întors către Andreea.
— De când?
Fața ei s-a schimbat.
După câteva secunde de tăcere, a cedat.
— De la petrecerea voastră de logodnă.
În biserică s-a făcut liniște deplină.
Mama a început să plângă.
Am privit când la ea, când la Radu.
Adevărul ieșea la suprafață.
Discuțiile lor începuseră cu mult timp înainte.
Mesaje.
Întâlniri.
Secrete.
În timp ce eu organizam nunta.
În timp ce eu îmi făceam planuri pentru viitor.
În timp ce aveam încredere în amândoi.
Andreea și-a șters lacrimile.
— M-am săturat să fiu mereu pe locul doi.
Am privit-o lung.
— Și ai crezut că furând viața altcuiva vei deveni fericită?
Nu a găsit niciun răspuns.
Pentru că nu exista unul.
Apoi am observat voalul bunicii pe capul ei.
— Dă-mi-l.
A rămas nemișcată.
— Andreea.
Încet, cu mâinile tremurând, și-a scos voalul.
L-am luat și l-am strâns la piept.
A fost momentul în care am înțeles că nu pierdusem nimic valoros.
Pierduseră ei.
Eu doar descoperisem adevărul înainte să fie prea târziu.
M-am întors către invitați.
— Nu va exista nicio nuntă astăzi.
Nimeni nu a protestat.
Din contră.
Mai multe persoane au încuviințat în tăcere.
Apoi am continuat:
— Recepția este deja plătită. Cine dorește să rămână la masă este binevenit.
Prietenii mei s-au apropiat imediat de mine.
Mama a venit plângând și m-a îmbrățișat.
Tatăl meu a ridicat o ceașcă de cafea și a spus:
— Astăzi trebuia să-mi conduc fiica la altar. În schimb, am văzut-o alegând demnitatea în locul unei minciuni.
Pentru prima dată în acea zi, am zâmbit.
Au trecut săptămâni până când viața a început să revină la normal.
Sprâncenele mi-au crescut la loc.
Radu a încercat să mă contacteze de mai multe ori.
L-am ignorat.
Andreea și-a cerut scuze.
Dar unele răni au nevoie de mult timp pentru a se vindeca.
În ziua aceea mi-au furat rochia.
Mi-au furat o dimineață care trebuia să fie una dintre cele mai frumoase din viața mea.
Dar nu mi-au putut lua ceea ce conta cu adevărat.
Respectul de sine.
Demnitatea.
Și șansa de a construi, într-o zi, o viață alături de cineva care mă va alege fără ezitare, fără minciuni și fără trădări.