Cu mâinile tremurând, am format numărul lui Andrei.
A răspuns imediat.
Vocea lui era calmă.
Relaxată.
De parcă lumea nu se prăbușea în jurul meu.
Pentru o clipă am vrut să țip.
Să-l întreb cum a putut.
Să-i spun că știu totul.
Dar m-am oprit.
Aveam nevoie să-i văd.
Pe amândoi.
— Andrei… sunt eu.
Vocea mi-a ieșit slabă.
— Bianca! Dumnezeule! Cum te simți?
Am închis ochii.
Actor bun.
Foarte bun.
— Mi-e dor de tine. Poți veni mâine?
— Desigur.
— Adu-o și pe Corina.
A urmat o scurtă pauză.
— Sigur.
Am închis telefonul și am privit documentele de pe pat.
Nu aveam de gând să-i las să scape.
A doua zi a trecut greu.
Mi-am repetat de sute de ori că trebuie să rămân calmă.
Seara, ușa salonului s-a deschis.
Andrei a intrat primul.
Ținea în mână un buchet de flori.
În urma lui a apărut Corina.
Zâmbitoare.
Grijulie.
Exact cum fusese întotdeauna.
— Bianca! a exclamat ea.
Am scos foaia de sub pernă și am așezat-o pe pat.
În secunda în care au văzut documentul, amândoi au înghețat.
Buchetul i-a alunecat lui Andrei din mână.
Corina s-a albit la față.
Am bătut cu degetul în hârtie.
— Cred că ați uitat ceva în salonul meu.
Niciunul nu a vorbit.
— Trei vizite în două luni, am continuat. Erai prea ocupat să mă înșeli cu sora mea sau doar nu mai aveai chef să te prefaci?
Andrei a încercat să spună ceva.
N-a reușit.
Corina a făcut un pas înainte.
— Lasă-mă să explic.
— Nu.
Vocea mea a fost atât de rece încât chiar și eu m-am surprins.
Am ridicat alt document.
— Dar poliția va fi foarte interesată de explicațiile tale.
Chipul ei s-a schimbat instantaneu.
Nu mai era sora iubitoare.
Nu mai era femeia grijulie.
Era doar o persoană speriată.
Exact atunci, ușa s-a deschis.
Au intrat reprezentantul pacienților și un agent de securitate.
— Doamnă Corina, trebuie să discutăm despre niște documente falsificate.
Panica a explodat.
Corina a arătat imediat spre Andrei.
— Știa tot!
— Nu este adevărat! a protestat el.
— Tu ai semnat!
— Tu ai organizat totul!
În câteva secunde au început să se acuze reciproc.
Adevărul ieșea la suprafață fără ca eu să mai spun un cuvânt.
Se apropiaseră unul de altul cât timp eu eram în comă.
Începuseră o relație.
Iar când au crezut că nu mă voi mai trezi prea curând, au decis să-mi construiască dispariția din propria căsnicie.
Corina a fost escortată afară.
Andrei a rămas.
Pentru prima dată părea cu adevărat speriat.
S-a apropiat încet de pat.
— Bianca… am făcut o greșeală.
Unsprezece ani de căsnicie.
O aventură cu sora mea.
Documente falsificate.
Și asta era tot ce avea de spus.
O greșeală.
Am scos ultimul set de acte.
Le pregătisem în dimineața aceea.
Le-am întins către el.
Le-a privit confuz.
— Ce sunt astea?
— Acte reale de divorț.
Semnate de mine.
De data aceasta nu mai ai nevoie de falsuri.
Fața lui s-a prăbușit.
Dar nu mai simțeam nimic.
Nici furie.
Nici tristețe.
Doar liniște.
O liniște pe care nu o mai avusesem de mult.
Andrei a plecat fără să mai spună nimic.
După ce ușa s-a închis, am rămas singură în salon.
Afară continua să plouă.
Monitorul de lângă pat bipăia regulat.
Pentru prima dată de când mă trezisem, am simțit că pot respira.
Corina și Andrei crezuseră că mă vor găsi slabă.
Neajutorată.
Fără putere.
Dar se înșelaseră.
Mă trezisem.
Iar odată cu mine se trezise și adevărul.