Ana s-a aruncat în brațele băiatului.
Plângea.
El plângea.
Iar oamenii din jur priveau fără să înțeleagă.
Mătușa care îl alungase rămăsese nemișcată.
— Cine este?
Ana și-a șters lacrimile.
L-a ținut strâns de mână.
Apoi s-a întors spre invitați.
— Este fratele meu.
Un murmur a trecut prin toată curtea.
Mulți nici nu știau că Ana avea un frate.
Puțini cunoșteau povestea copilăriei ei.
Puțini știau despre anii petrecuți prin centre de plasament.
Despre frig.
Despre foame.
Despre nopțile în care doi copii adormeau îmbrățișați pentru că nu aveau pe nimeni altcineva.
Matei fusese mereu umbra ei.
Iar Ana fusese tot universul lui.
Când primeau o felie de pâine, o împărțeau.
Când primeau o prăjitură, Ana îi dădea lui partea mai mare.
Când Matei plângea noaptea, ea îi spunea povești.
Nu povești adevărate.
Povești inventate.
Despre case frumoase.
Despre familii.
Despre zile mai bune.
Când Ana a împlinit optsprezece ani, a trebuit să plece.
Sistemul nu o mai considera copil.
Dar Matei era încă mic.
În ziua despărțirii se ținuse de haina ei și plânsese.
— Nu mă lăsa aici.
Ana plângea și ea.
— Mă întorc după tine.
Îi promisese.
Și ani întregi încercase.
Dar viața fusese grea.
Muncise.
Schimbase orașe.
Făcuse drumuri.
Depusese cereri.
Căutase informații.
Și de fiecare dată apăreau alte obstacole.
Matei însă nu uitase.
Niciodată.
În punga pe care o ținuse la piept se afla o fotografie veche.
Singura fotografie cu ei doi.
A scos-o și i-a întins-o.
— Am păstrat-o tot timpul.
Ana a început din nou să plângă.
Mirele s-a apropiat.
A privit fotografia.
A privit copilul.
A privit-o pe Ana.
Apoi l-a îmbrățișat pe Matei.
— De azi nu mai stai singur, frate.
Băiatul a izbucnit în lacrimi.
Poate că nimeni nu-i mai spusese „frate” de ani întregi.
În acel moment, o rudă a șoptit:
— Dar nunta?
Ana s-a întors.
Și pentru prima dată vocea ei a devenit fermă.
— Dacă fratele meu nu este primit aici cu drag, atunci nu mai există nicio nuntă.
Curtea a amuțit.
Nimeni nu a mai spus nimic.
Mătușa care îl alungase s-a apropiat.
Avea ochii plini de lacrimi.
— Iartă-mă, băiete.
Matei a dat din cap.
— Nu-i nimic.
Dar Ana știa că era.
Pentru că uneori o singură vorbă poate răni un copil mai mult decât își imaginează adulții.
A luat mâna fratelui ei.
Și a spus:
— Astăzi nu ies singură mireasă din casa asta. Ies cu fratele meu.
Iar așa au ieșit.
Mireasa în rochie albă.
Și băiatul venit singur de la sute de kilometri distanță.
Oamenii au început să aplaude.
Unii plângeau.
Alții își ștergeau ochii pe ascuns.
La masă, Matei a stat lângă Ana.
Pentru prima dată după mult timp, nu mai era singur.
După nuntă, Ana și soțul ei au început lupta adevărată.
Acte.
Instituții.
Cereri.
Drumuri.
Luni întregi.
Dar nu au renunțat.
Câteva luni mai târziu, Matei avea propria cameră.
Propriul birou.
Propriul dulap.
Propria familie.
În prima seară petrecută în noua casă, băiatul a rămas mult timp în pragul camerei.
— Ce este? l-a întrebat Ana.
Matei s-a uitat în jur.
La pat.
La birou.
La fotografiile de pe perete.
Apoi a șoptit:
— Nu am avut niciodată ceva doar al meu.
Ana l-a îmbrățișat.
Într-o altă seară, l-a găsit adormit cu fotografia veche în mână.
Aceeași fotografie pe care o păstrase ani întregi.
A luat-o cu grijă.
Iar pe spatele ei a scris câteva cuvinte:
„Acasă nu este locul unde te naști. Acasă este omul care nu te uită.”
Anii grei nu au dispărut.
Dar frica a dispărut.
Singurătatea a dispărut.
Iar Ana a înțeles că cea mai mare bucurie din ziua nunții ei nu fusese rochia.
Nici muzica.
Nici petrecerea.
Ci băiatul care intrase pe poartă exact când credea că îi lipsește doar un singur lucru pentru a fi fericită.
Fratele ei.