Bianca s-a așezat pe un scaun și și-a pus geanta pe masă.
— Nu ai niște farfurii normale?
— Normale? a întrebat bătrâna.
— Adică din porțelan.
Tanti Mărioara a rămas câteva secunde în tăcere.
Privirea i-a căzut pe mâinile ei.
Mâini brăzdate de muncă.
Mâini care munciseră zeci de ani.
Apoi a privit spre nepoata ei.
Fata pe care o crescuse aproape ca pe propriul copil.
Fata pentru care renunțase de multe ori la lucruri pentru ea însăși.
— Bianca, știi de unde sunt farfuriile astea?
— Nu.
— Au fost ale mamei mele.
Tânăra nu a răspuns.
— Iar înainte au fost ale bunicii mele.
Liniște.
— Și ștergarul?
A arătat spre masa din față.
— L-am țesut împreună cu mama ta când avea aproape vârsta ta.
Bianca și-a ferit privirea.
Dar bătrâna nu terminase.
— Vezi casa asta?
— Da.
— Vezi curtea?
— Da.
— Vezi pomii?
Bianca a dat din cap.
— Din toate astea au plecat banii care te-au ajutat să stai la facultate.
Tânăra a ridicat privirea.
— Mamamaie…
— Lasă-mă să termin.
Vocea bătrânei era calmă.
Dar fiecare cuvânt cântărea greu.
— Când aveam nevoie de medicamente, am amânat să le cumpăr.
Când era frig, am mai pus o haină pe mine.
Când eram obosită, am muncit în continuare.
Nu pentru mine.
Pentru tine.
Bianca a simțit cum i se strânge stomacul.
— Toți banii pe care i-am trimis au venit din pământul ăsta pe care acum îl privești cu dispreț.
Lacrimile au început să îi apară în ochi.
— Nu am vrut…
— Ba da.
Pentru prima dată, bătrâna a ridicat puțin tonul.
— Nu ți-e rușine de farfurii.
Nu ți-e rușine de masa asta.
Ți-e rușine de locul din care ai plecat.
Iar asta mă doare.
Curtea a rămas tăcută.
Bianca nu mai găsea niciun răspuns.
Pentru că știa că bunica avea dreptate.
În ultimii ani încercase atât de mult să pară diferită, încât uitase cine fusese.
Și uitase cine o ajutase să ajungă acolo.
Câteva lacrimi i-au alunecat pe obraji.
S-a ridicat încet.
A luat una dintre farfuriile de lut.
A privit-o câteva secunde.
Apoi s-a așezat din nou la masă.
— Îmi pare rău, mamamaie.
Bătrâna nu a spus nimic.
— Chiar îmi pare rău.
Vocea îi tremura.
— Am uitat multe lucruri.
Tanti Mărioara a întins mâna și i-a mângâiat obrazul.
— Important este că ți-ai adus aminte.
În după-amiaza aceea au stat împreună ore întregi.
Au mâncat plăcinte.
Au povestit.
Au râs.
Iar când a plecat, Bianca a luat cu ea o farfurie de lut.
Nu pentru că era scumpă.
Ci pentru că îi amintea de ceva ce aproape pierduse.
Respectul pentru oamenii care au făcut sacrificii ca ea să poată visa mai departe.
Uneori, cea mai mare greșeală nu este să pleci de acasă.
Ci să uiți drumul înapoi.