Matei l-a privit direct.
— Că o iubesc.
Renata a băgat mâna în geanta ei de firmă.
— Notarul este jos. Trebuie să terminăm odată.
Sergiu a luat mâna nemișcată a Valeriei și i-a apăsat degetele pe un stilou.
— Vei semna, Valeria. Chiar dacă trebuie să-ți mișc mâna eu.
Dar ea nu mai era pe moarte.
Și cinci minute mai târziu, cineva a bătut la ușă.
Renata a zâmbit.
— Trebuie să fie notarul.
Ușa s-a deschis.
Dar nu a intrat un notar.
A intrat o femeie în costum închis la culoare, cu privire fermă și un dosar sub braț.
— Bună seara, Sergiu, a spus avocata Gălvescu. Înainte să mai puneți mâna pe clienta mea, vă sugerez să explicați de ce i-au fost tăiate frânele.
În salon s-a făcut o liniște atât de apăsătoare, încât până și aparatul care monitoriza pulsul Valeriei părea să sune mai tare.
Sergiu a fost primul care a reacționat.
— Ce absurditate este asta?
Avocata Gălvescu a intrat fără grabă și a închis ușa în urma ei.
— Nu este o absurditate. Este concluzia preliminară a expertizei tehnice efectuate asupra mașinii.
Renata a încercat să zâmbească.
— Cred că este un moment nepotrivit pentru astfel de acuzații.
— Dimpotrivă, a răspuns avocata. Este momentul perfect.
Matei s-a apropiat de ea.
Pentru prima dată după multe zile, băiatul părea că nu mai este singur.
— V-am sunat, a spus el încet.
— Știu. Ai făcut exact ce trebuia.
Sergiu și-a încrucișat brațele.
— Un copil speriat spune multe prostii.
— Poate. Dar copilul nu este singura problemă pe care o aveți.
Gălvescu a deschis dosarul.
— Cu două săptămâni înainte de accident, Valeria și-a schimbat testamentul și structura proprietăților.
Renata a înlemnit.
— Cum adică?
— Exact cum ați auzit.
Pentru prima dată, Valeria a simțit panică în vocea surorii ei.
Nu în vocea soțului.
În vocea Renatei.
— Este imposibil, a spus aceasta.
— Nu este.
Avocata a scos câteva documente.
— În cazul morții Valeriei, niciunul dintre dumneavoastră nu ar fi preluat controlul asupra averii.
Fața lui Sergiu s-a albit.
— Ce?
— Totul urma să intre într-un fond administrat până la majoratul lui Matei.
Nimeni nu a spus nimic.
Atunci Valeria a înțeles.
Nu era vorba doar despre bani.
Era vorba despre faptul că ei nu știau.
Planul lor fusese construit pe informații vechi.
Iar acel detaliu le distrugea întreaga strategie.
— Minți, a spus Sergiu.
— Nu.
Avocata i-a întins o copie.
— Și mai există ceva.
A deschis o altă mapă.
— În ultimele trei luni au existat transferuri de bani din conturile comune către o firmă controlată indirect de sora dumneavoastră.
Renata a făcut un pas înapoi.
— Eu nu…
— Vă recomand să nu continuați.
Vocea avocatei devenise rece.
— Pentru că poliția economică verifică deja documentele.
Matei s-a uitat de la unul la altul fără să înțeleagă toate detaliile.
Dar înțelegea suficient.
Înțelegea cine îi proteja mama.
Și cine nu.
Atunci s-a întâmplat ceva neașteptat.
Valeria a reușit să miște din nou mâna.
De data aceasta mai clar.
Degetele au tresărit.
Aparatul de monitorizare a început să înregistreze modificări.
Avocata a observat prima.
— Chemați medicul!
O asistentă a intrat în grabă.
Apoi încă una.
În câteva secunde, salonul s-a umplut de personal medical.
Sergiu și Renata au fost rugați să iasă.
Matei a rămas lângă ușă.
Cu ochii plini de lacrimi.
— Mamă…
Valeria a luptat cu toată puterea ei.
Pentru copilul acela.
Pentru adevăr.
Pentru viața ei.
Iar câteva minute mai târziu, pleoapele i-au tresărit.
Apoi s-au deschis.
Lumina a lovit-o ca o explozie.
Totul era încețoșat.
Dar primul chip pe care l-a văzut a fost al lui Matei.
Băiatul ei.
— Știam că te întorci, a plâns el.
O lacrimă a alunecat pe obrazul Valeriei.
Nu putea vorbi încă.
Dar îi putea vedea.
Îi putea auzi.
Era vie.
În săptămânile care au urmat, ancheta a avansat rapid.
Expertiza a confirmat că sistemul de frânare fusese sabotat.
Transferurile financiare au fost verificate.
Iar conversațiile recuperate din telefoane au arătat o relație mult mai apropiată între Sergiu și Renata decât ar fi trebuit să existe.
Cei doi au încercat să se apere.
Au negat.
Au acuzat.
Au mințit.
Dar adevărul ieșea la suprafață cu fiecare document nou.
Șase luni mai târziu, Valeria mergea din nou.
Încet.
Cu recuperare.
Dar mergea.
Într-o după-amiază, stătea pe terasa casei împreună cu Matei.
Băiatul citea.
Ea îl privea în liniște.
— Mamă?
— Da?
— Când eram în spital… mi-a fost foarte frică.
Valeria i-a luat mâna.
— Știu.
— Dar am continuat să vorbesc cu tine.
— Știu și asta.
Matei a zâmbit.
— Cred că m-ai auzit.
Valeria a simțit lacrimi în ochi.
— Te-am auzit în fiecare zi.
Și era adevărat.
În întunericul acela adânc, vocea fiului ei fusese firul care o ținuse legată de viață.
Iar acum, când privea soarele coborând peste grădină, știa că nu averea salvată era cea mai importantă victorie.
Ci faptul că se întorsese la timp pentru a-și salva fiul.
Și pentru a-i arăta că, uneori, curajul unui copil poate învinge răutatea unor adulți.