În spatele casei, la umbra unui nuc bătrân, stătea Ileana Stancu.
Relaxată.
Cu o ceașcă de cafea în mână.
În fața ei, mai mulți muncitori ridicau o construcție din lemn.
Femeia ridică privirea și zâmbi.
— Ioano! Ai ajuns!
Ioana rămase nemișcată.
— Mamă… ești bine?
— Foarte bine.
— Dar ce se întâmplă aici?
Ileana râse.
— Îmi fac o bucătărie de vară.
Pentru câteva secunde, Ioana nu știu dacă să râdă sau să plângă.
Toată panica.
Toate scenariile.
Toată spaima.
Pentru o bucătărie de vară.
— Și oamenii de pe verandă?
— Constructorii.
— Și geanta cu bani?
— Avansul pentru materiale.
Ioana expiră lung.
Simțea că poate să se prăbușească de oboseală.
Dar când se apropie de masă și privi documentele, expresia i se schimbă imediat.
Pe una dintre foi scria clar:
Datorie: 12.000 lei
Pe alta:
Termen de plată: 30 zile
Pe alta:
Penalități pentru întârziere
Ioana ridică privirea.
— Mamă… ce este asta?
Ileana evită ochii ei.
— Nimic important.
— Nimic important?
Ridică foaia.
— Ai semnat pentru doisprezece mii de lei?
— Mă descurc eu.
— Cu ce bani?
Femeia tăcu.
Atunci Ioana înțelese.
Soacra nu avea banii.
Iar constructorii știau asta.
De aceea erau atât de interesați să semneze cât mai repede.
— Costică știe?
— Nu.
— De ce?
— Nu vreau să vă încarc.
Ioana se așeză pe un scaun și începu să citească toate documentele.
Cu fiecare pagină devenea tot mai clar.
Prețurile erau umflate.
Unele materiale apăreau de două ori.
Iar penalitățile erau uriașe.
— Mamă, oamenii ăștia te jupoaie de vie.
Constructorii se apropiară imediat.
— Doamnă, sunt prețurile pieței.
— Serios?
Ioana le arătă o ofertă.
— Atunci de ce aici costă aproape dublu?
Nimeni nu răspunse.
În următoarea oră, Ioana puse întrebări.
Multe întrebări.
Foarte multe.
Iar răspunsurile începură să se încurce.
Constructorii scăzură prețurile.
Renunțară la unele taxe.
Schimbară termenii contractului.
Iar geanta cu bani dispăru de pe masă aproape la fel de repede cum apăruse.
La final, noua ofertă era cu mii de lei mai mică.
Ileana privea totul uluită.
— Nu-mi vine să cred.
— Nici mie.
Ioana închise dosarul.
— Dar mă bucur că am venit.
Pentru prima dată în ziua aceea, soacra păru cu adevărat emoționată.
— Dacă nu apăreai azi…
Nu își termină propoziția.
Nu mai era nevoie.
Ioana știa deja.
Femeia fusese la un pas să facă o greșeală costisitoare.
Ileana o îmbrățișă strâns.
— Îți mulțumesc.
— Pentru ce?
— Pentru că nu m-ai lăsat singură.
Ioana zâmbi.
— Asta fac familiile.
Spre seară, cele două porniră împreună spre gară.
Soarele cobora peste sat.
Aerul devenise mai răcoros.
Iar pentru prima dată după mult timp, Ioana simțea că nu venise degeaba.
Nu salvase doar niște bani.
Salvase un om drag de o problemă care putea să-i schimbe viața.
Și uneori, exact asta înseamnă să fii familie.