Șeful lui Andrei ridică încet capacul cutiei.
Mirosul de mere și scorțișoară se răspândi imediat în jurul mesei.
— Ce este asta? întrebă cineva.
— Cred că prăjitura adusă de mama lui, răspunse altcineva.
Bărbatul luă o bucată și gustă.
Apoi rămase câteva secunde nemișcat.
Toți îl priveau.
În cele din urmă, lăsă furculița jos.
— Știi ce gust are prăjitura asta?
Andrei nu răspunse.
— Gust de sacrificiu.
În sală se făcu liniște.
Șeful își drese vocea.
— Mama mea venea la mine cu mâncare în sacoșă. Când eram tânăr, îmi era rușine. Credeam că mă face de râs.
Privirea lui se opri asupra lui Andrei.
— Când am înțeles cât am greșit, era prea târziu.
Nimeni nu mai spunea nimic.
— Tinere, să nu-ți fie rușine cu omul care a făcut foame ca tu să mănânci.
Andrei simți cum i se strânge stomacul.
Dintr-o dată nu mai vedea restaurantul.
Nu mai vedea invitații.
Nu mai vedea mesele elegante.
O vedea pe mama lui.
O vedea plecând la muncă înainte să răsară soarele.
O vedea spălând scări.
O vedea venind obosită acasă.
O vedea punându-i lui în farfurie ultima bucată de carne și spunând că ea nu mai vrea.
Își aminti toate lucrurile pe care le uitase.
Și i se făcu rușine.
Nu de ea.
De el.
Se ridică brusc de la masă și ieși afară.
Elena era încă pe bancă.
Privea în gol.
— Mamă…
Femeia își șterse repede ochii.
— Du-te înăuntru, mamă. Ai invitați.
Andrei se așeză în genunchi în fața ei.
— Iartă-mă.
— Nu trebuie.
— Ba da.
Vocea îi tremura.
— Mi-a fost rușine cu tine.
Elena îl privi în tăcere.
— Și n-ar fi trebuit niciodată să fie așa.
Ochii lui se umplură de lacrimi.
— Tot ce am este datorită ție.
Elena îi atinse obrazul.
— Ești băiat bun. Doar ai uitat puțin.
Andrei îi luă mâna.
— Vii cu mine.
— Nu sunt îmbrăcată pentru locul acela.
— Ba da.
Strânse palma ei muncită.
— Tu ești cel mai important om de acolo.
Au intrat împreună în restaurant.
De data aceasta, Andrei nu se mai ascunse.
Ceru microfonul.
Toată lumea se întoarse spre el.
— Vreau să vă prezint persoana datorită căreia sunt aici.
O conduse pe Elena în față.
— Ea este mama mea.
Vocea îi tremura.
— Femeia care a muncit o viață întreagă pentru mine. Femeia care a făcut sacrificii pe care eu nici măcar nu le-am observat. Femeia cu care mi-a fost rușine acum câteva minute, deși ar fi trebuit să fiu mândru de ea în fiecare zi.
Elena începu să plângă.
Dar de data aceasta nu din tristețe.
Andrei continuă:
— Dacă am ajuns cineva în viață, este pentru că ea a fost mereu acolo când eu nu aveam nimic.
În sală se auzi primul ropot de aplauze.
Era șeful lui.
Apoi încă unul.
Și încă unul.
În câteva secunde, toți invitații se ridicaseră în picioare.
Andrei o conduse pe mama sa la masa principală.
Apoi luă cuțitul și tăie mai întâi prăjitura ei.
Nu tortul scump comandat pentru petrecere.
Prăjitura făcută de mama lui.
Luă o bucată și gustă.
Zâmbi printre lacrimi.
— E exact ca atunci când eram mic.
Elena îi mângâie obrazul.
— Pentru mine, tot mic ai rămas.
În seara aceea, Andrei a înțeles un lucru pe care succesul, banii și funcțiile nu i-l învățaseră niciodată.
Să-ți fie rușine cu omul care te-a crescut este cea mai mare sărăcie.
Să îl iei de mână în fața tuturor este una dintre cele mai mari bogății pe care le poate avea un om.