Când au ajuns în fața mesei mirilor, Petre s-a întors spre invitați.
— Mulți dintre voi o cunoașteți pe Ana de când era copil.
A făcut o pauză.
— Dar puțini știu că atunci când avea șase ani, eu am rămas singur să o cresc.
Ana și-a coborât privirea.
Mama ei murise după o boală grea.
Era o rană care nu dispăruse niciodată.
Petre continuă:
— Lucram pe șantier. Plecam înainte să răsară soarele și mă întorceam târziu. Nu știam să împletesc părul unei fetițe. Nu știam să-i pregătesc pachetul pentru școală. Nu știam cum să-i explic de ce mama ei nu mai vine acasă.
În sală nu se auzea nimic.
— Într-o dimineață, am încercat să-i fac două codițe. Ana plângea, eu eram disperat și întârziasem deja la muncă.
Petre zâmbi trist.
— Atunci a apărut doamna Maria.
Maria și-a șters lacrimile.
— Mi-a spus simplu: „Lăsați, domnule Petre. Mă ocup eu.”
Ana simți cum amintirile încep să se întoarcă.
Își amintea niște mâini calde.
Își amintea miros de pâine proaspătă.
Își amintea o voce blândă.
— Nu plânge, mamă. Uite ce codițe frumoase facem azi.
Petre continuă:
— De atunci a fost lângă noi fără să ceară nimic. O pregătea pentru școală. Îi cosea nasturii de la uniformă. Îi făcea pachet. O lua la ea când eu rămâneam peste program.
Vocea îi tremură.
— Și de multe ori, când nu aveam bani până la salariu, îi dădea de mâncare și îmi spunea să nu-mi fac griji.
Maria plângea deja.
— N-am făcut mare lucru…
Petre clătină din cap.
— Pentru dumneavoastră poate. Pentru mine a însemnat totul.
Ana se apropie încet.
— Dumneavoastră erați tanti Mari?
Femeia zâmbi printre lacrimi.
— Da, mamă.
— Dumneavoastră îmi făceați clătite…
Maria râse.
— Cu gem de prune.
Ana izbucni în plâns și o îmbrățișă strâns.
Nu ca o mireasă elegantă.
Ci ca un copil care și-a regăsit o parte din suflet.
Invitații își ștergeau ochii.
Petre ridică din nou microfonul.
— Ani la rând, această femeie a avut grijă de fiica mea fără să ceară nimic în schimb. Și astăzi, când am aflat că lucrează aici, la nunta Anei, spălând vase în timp ce noi sărbătorim, am înțeles că nu mai pot lăsa lucrurile așa.
Luă un buchet mare de flori de pe masa mirilor și i-l întinse.
— Aceste flori sunt pentru dumneavoastră.
Maria făcu un pas înapoi.
— Nu se poate…
— Ba da.
Petre îi puse buchetul în brațe.
— Pentru că ați fost familia noastră atunci când aveam cea mai mare nevoie.
Apoi se întoarse spre invitați.
— Vă rog să ridicați un pahar pentru femeia care nu a născut-o pe Ana, dar care a avut grijă de ea ca o mamă.
Primul se ridică Vlad.
— Pentru doamna Maria.
Apoi Ana.
Apoi nașii.
Apoi întreaga sală.
Peste două sute de oameni ridicară paharele pentru femeia care, cu câteva minute înainte, se ascunsese în bucătărie.
Maria plângea.
Nu pentru flori.
Nu pentru aplauze.
Ci pentru că, după o viață întreagă de muncă tăcută, cineva îi spusese în fața tuturor:
— Ați contat.
Mai târziu, Ana a luat-o de mână și a așezat-o lângă ea, la masa mirilor.
— Astăzi stați aici.
Maria încercă să refuze.
Dar Ana nu îi dădu drumul.
Și pentru prima dată după mulți ani, femeia care avusese grijă de toți ceilalți a fost cea care a primit dragostea și recunoștința pe care le merita.
Pentru că uneori cei mai importanți oameni din viața noastră nu sunt cei care apar în fotografii.
Sunt cei care, într-o zi grea, au spus simplu:
— Lasă. Mă ocup eu.