În dimineața următoare mi-am luat liber de la serviciu.
Nu am spus nimic.
Nu am făcut scandal.
Nu am amenințat pe nimeni.
Am mers direct la notar.
Apoi la bancă.
Apoi la avocat.
Iar până seara aveam răspunsurile pe care le căutam.
Și ceva mult mai important.
Adevărul.
Când eu și Mihai cumpăraserăm apartamentul, Cecilia ne ajutase cu avansul.
Asta era adevărat.
Dar nu era tot adevărul.
Restul banilor veniseră din economiile mele.
Dintr-o moștenire lăsată de bunicul meu.
Din ani întregi de muncă.
Iar ceea ce Mihai uitase complet era că apartamentul fusese cumpărat pe numele meu.
Exclusiv pe numele meu.
Pentru că atunci el avea datorii vechi și banca recomandase această soluție.
Ani întregi nimeni nu pomenise subiectul.
Până acum.
În următoarele două săptămâni nu am spus nimic.
Le-am lăsat să creadă că au câștigat.
Cecilia continua să facă ordine prin casă.
Mihai continua să tacă.
Iar eu continuam să pregătesc ceea ce urma.
Într-o sâmbătă dimineață i-am invitat pe amândoi în sufragerie.
— Trebuie să discutăm.
Cecilia s-a așezat relaxată.
— În sfârșit.
Mihai părea neliniștit.
Am pus dosarul pe masă.
— Ce este asta? a întrebat el.
— Actele apartamentului.
Cecilia a zâmbit imediat.
— Foarte bine. Poate înțelegem odată cine a plătit pentru el.
Am deschis dosarul.
Am scos documentele.
Și le-am împins spre ei.
Zâmbetul ei a dispărut prima dată.
Apoi și al lui.
Mihai citea.
Recitea.
Întorcea paginile.
Parcă spera să găsească altceva.
— Este pe numele tău?
— Da.
— Doar pe numele tău?
— Da.
Liniște.
Cecilia s-a îndreptat în scaun.
— Asta nu schimbă nimic.
— Ba da.
— Eu am dat avansul.
— Și eu vă sunt recunoscătoare pentru asta.
— Atunci?
Am inspirat adânc.
— Atunci este timpul să vă mutați.
Fața ei s-a albit.
— Ce?
— Ai spus că sunt temporară.
M-am uitat direct la ea.
— Se pare că ai greșit persoana.
Pentru prima dată de când o cunoșteam, Cecilia nu avea replică.
Mihai s-a ridicat.
— Ana, nu poți face asta.
— Ba pot.
— Suntem căsătoriți.
— Și?
— E casa noastră.
— Nu. A fost casa noastră.
A urmat o tăcere lungă.
Foarte lungă.
Apoi Cecilia a încercat ultima armă.
Lacrimile.
— După tot ce am făcut pentru voi?
Am zâmbit trist.
— Exact după tot ce ați făcut.
Două luni mai târziu, divorțul era început.
Cecilia locuia din nou în apartamentul ei.
Mihai stătea la ea.
Iar eu mă plimbam prin sufrageria mea.
În liniște.
Fotografiile de nuntă nu le-am mai pus la loc.
Dar am pus altceva.
O fotografie cu mine.
Zâmbind.
Pentru că după ani întregi în care încercasem să fiu acceptată în propria mea casă, în sfârșit înțelesesem ceva.
Nu aveam nevoie de permisiunea nimănui ca să aparțin acolo.
Casa fusese a mea tot timpul.
La fel și viața mea.