Bărbatul a traversat restaurantul fără grabă.
Toți angajații îl salutau respectuos.
Era Daniel Leonte.
Proprietarul localului.
Unul dintre cei mai cunoscuți antreprenori din oraș.
Când a ajuns lângă mine, mi-a întins mâna cu căldură.
— Căline, ce surpriză!
Apoi m-a îmbrățișat scurt.
Restaurantul amuțise.
Martina părea că nu mai înțelege nimic.
— Daniel… vă cunoașteți?
Omul a zâmbit.
— Desigur.
Apoi s-a întors spre mine.
— De ce nu mi-ai spus că vii?
— Nu am vrut să deranjez.
Daniel a râs.
— Tu să mă deranjezi?
Abia atunci a observat tensiunea din jur.
— S-a întâmplat ceva?
— Nu mare lucru.
Am zâmbit calm.
— Doar că nu figuram pe lista invitaților.
Fața lui Daniel s-a schimbat imediat.
— Cum adică?
Apoi s-a întors către personal.
— Pregătiți imediat salonul privat.
Martina a făcut un pas înainte.
— Daniel, cred că este o neînțelegere…
— Chiar?
Vocea lui devenise rece.
— Pentru că omul acesta este unul dintre oamenii cărora le datorez enorm.
Martina a rămas blocată.
— Ce vreți să spuneți?
Daniel a privit-o direct.
— În urmă cu câțiva ani, afacerea mea era aproape de faliment.
Am încercat tot.
Consultanți.
Manageri.
Experți.
Nimic nu funcționa.
Apoi l-am cunoscut pe Călin.
Andreea și-a ridicat privirea.
Carla și Emil nu mai zâmbeau.
— El este cel care a restructurat întreaga companie și a pus afacerea pe picioare.
În jurul nostru se făcuse liniște deplină.
— Fără el, restaurantul acesta nu ar mai exista astăzi.
Martina înghiți în sec.
Pentru prima dată nu mai avea nimic de spus.
— Nu mi-a povestit niciodată asta… șopti Andreea.
Daniel râse.
— Pentru că nu se laudă niciodată.
Apoi se întoarse spre mine.
— Haide. Masa este pregătită.
M-am uitat către Andreea.
— Vii?
Ea s-a ridicat imediat.
— Da.
Martina a încercat să o oprească.
— Andreea!
Fiica ei s-a întors.
Pentru prima dată în mulți ani.
— Mamă, Călin este soțul meu.
Și familia mea.
Martina a rămas fără cuvinte.
Noi am plecat spre salonul privat.
O încăpere elegantă, liniștită și caldă.
Departe de răutăți.
Departe de orgolii.
După câteva minute, Andreea mi-a luat mâna.
— Îmi pare rău.
— Pentru ce?
— Pentru că nu te-am apărat când trebuia.
Am strâns-o ușor.
— Important este că acum suntem împreună.
Daniel a ridicat paharul.
— Să știți ceva.
Amândoi l-am privit.
— Valoarea unui om nu se vede în haine, în bani sau în numele familiei.
Se vede în caracter.
Am zâmbit.
Pentru că în sfârșit cineva spusese cu voce tare ceea ce Martina nu înțelesese niciodată.
Iar în acea seară, pentru prima dată, nu eu plecam cu capul plecat.
Ci aroganța.