— Ele au școală privată, protecție, medici, viitor. Tu nu le poți oferi nimic din toate astea.
— Puteam să le ofer un tată.
Camelia îl privi de parcă acel cuvânt o deranja.
— Nu. Acum vei pleca de aici, te vei întoarce la viața ta și vei pretinde că nimic din toate astea nu s-a întâmplat.
Elias își strânse pumnii.
— Nu mă poți șterge din existența lor.
Camelia se apropie. Vocea îi deveni joasă și tăioasă.
— Pot să-ți fac viața un coșmar, Elias. Și crede-mă, știu exact cum.
Apoi deschise un sertar și scoase o carte de vizită a unei firme de avocatură.
— Dacă te mai apropii de fiicele mele, nici propriul tău băiat nu va mai avea liniște.
Elias părăsi clădirea cu pieptul arzând.
Dar ce era mai rău încă nu se întâmplase.
În aceeași seară, când ajunse acasă, observă un SUV negru parcat în fața atelierului său.
Iar pe masa lui de lucru se afla un plic cu o sumă scrisă de mână:
2.000.000 de lei.
Elias ridică plicul fără să-l deschidă imediat.
Știa deja ce era înăuntru.
O ofertă.
Sau, mai degrabă, o încercare de a-l cumpăra.
După câteva secunde, desfăcu plicul. În interior se afla un cec și o singură foaie.
„Acceptă și pleacă. Este mai bine pentru toată lumea.”
Nicio semnătură.
Nici măcar nu era nevoie.
Matei apăru în ușa atelierului, frecându-se la ochi.
— Tată, cine a venit?
Elias ascunse repede hârtia.
— Nimeni important.
Băiatul se apropie și îl îmbrățișă de talie.
În acel moment, Elias înțelese că nu era vorba despre bani.
Nu fusese niciodată.
A doua zi dimineață sună avocatul al cărui nume apărea pe cartea de vizită primită de la Camelia.
— Vreau să transmit un mesaj, spuse calm.
— Vă ascult.
— Spuneți-i doamnei Munteanu că refuz oferta.
La capătul celălalt se lăsă o tăcere scurtă.
— Sunteți sigur?
— Da.
— Atunci lucrurile se vor complica.
— Poate.
Și închise.
Timp de două săptămâni nu se întâmplă nimic.
Apoi începu.
Un contract important pentru atelierul lui fu anulat fără explicații.
Un furnizor vechi încetă brusc colaborarea.
Doi clienți care promiseseră lucrări mari dispărură peste noapte.
Nu era nevoie de dovezi.
Elias știa cine era în spatele tuturor.
Într-o după-amiază, când îl lua pe Matei de la școală, observă o mașină cunoscută.
SUV-ul negru.
Parcat la câteva zeci de metri.
Furia îi urcă instantaneu în piept.
Dar înainte să reacționeze, geamul din spate coborî.
Iar dinăuntru îl privea Regina.
Una dintre triplete.
Fetița îi făcu discret cu mâna.
Apoi mașina plecă.
În seara aceea primi un telefon de la un număr necunoscut.
— Elias?
Era o voce de copil.
— Regina?
— Nu. Lucia.
Elias se ridică brusc de pe scaun.
— Cum ai făcut rost de numărul meu?
— L-am găsit în telefonul bonei.
— Nu ar trebui să mă suni.
— Știm.
— Atunci de ce o faci?
La capătul celălalt se auzi o respirație adâncă.
— Pentru că mama plânge noaptea.
Elias rămase fără cuvinte.
— Ce?
— O auzim. Crede că dormim.
Tăcere.
— Ea spune că face ce trebuie. Dar nu pare fericită.
Convorbirea se întrerupse câteva secunde mai târziu.
În noaptea aceea, Elias nu reuși să adoarmă.
Pentru prima dată se întrebă dacă totul era atât de simplu pe cât părea.
O săptămână mai târziu primi un nou telefon.
De data aceasta era Camelia.
— Trebuie să vorbim.
Vocea ei era diferită.
Obosită.
Fără armură.
S-au întâlnit într-o cafenea discretă de lângă Herăstrău.
Camelia părea cu zece ani mai bătrână.
— De ce acum? întrebă Elias.
Ea privi mult timp ceașca din fața ei.
— Pentru că fetele au aflat.
— Ce anume?
— Că exiști.
Elias nu spuse nimic.
— Și pentru că am obosit să mă prefac.
Pentru prima dată, Camelia părea sinceră.
I-a povestit despre sarcina neașteptată.
Despre frica pe care o simțise.
Despre presiunea familiei, a afacerii și a imaginii publice.
Despre decizia pe care o luase și pe care o justificase ani întregi.
— Nu am făcut-o din răutate, spuse ea încet.
— Dar ai făcut-o.
Camelia încuviință.
Lacrimile îi apărură în colțul ochilor.
— Da.
Câteva zile mai târziu, Elias le întâlni oficial pe cele trei fete.
Nu într-un birou.
Nu prin avocați.
Ci într-un parc.
Au vorbit ore întregi.
Despre școală.
Despre cărți.
Despre câini.
Despre Matei.
La final, Valentina îl privi atent.
— Tu chiar ești tata?
Elias înghiți cu greu.
— Da.
Fetița îl îmbrățișă fără ezitare.
Surorile ei o urmară imediat.
Iar pentru câteva secunde, lumea întreagă păru să se oprească.
Drumul care a urmat nu a fost perfect.
Au existat procese, documente, negocieri și ani de recuperat.
Dar Camelia a încetat să mai lupte împotriva adevărului.
Iar Elias nu a încercat niciodată să-i ia locul în viața fetelor.
Au învățat, încet, să fie o familie diferită.
Nu perfectă.
Dar reală.
Iar într-o zi, când cele trei fete și Matei se jucau împreună în curte, Camelia s-a așezat lângă Elias și a privit spre copii.
— Știi ceva? spuse ea.
— Ce anume?
Ea zâmbi pentru prima dată după foarte mult timp.
— Poate că busola aceea stricată nu era chiar stricată.
Elias privi spre tatuajul de pe braț.
Apoi spre cei patru copii care râdeau împreună.
Și, pentru prima dată în mulți ani, simți că știe exact încotro merge.