Margareta nu a mai spus nimic.
Privea înainte și încerca să înțeleagă.
Dacă nu mergeau la azil, atunci unde mergeau?
După încă zece minute, mașina a părăsit drumul principal și a intrat pe o străduță liniștită.
Case mici.
Grădini îngrijite.
Trandafiri la porți.
Liza a încetinit și a oprit în fața unei case albe cu obloane albastre.
Margareta a privit-o fără să înțeleagă.
— Unde suntem?
Liza a oprit motorul.
Apoi s-a întors spre ea.
Avea ochii umezi.
— Acasă.
— Nu înțeleg…
— Casa asta este a noastră.
Margareta a rămas nemișcată.
— Ce înseamnă asta?
— Înseamnă că nu vei merge niciodată la azil.
Lacrimile au început să îi curgă pe obraji.
— Liza…
— Am cumpărat această casă acum șase luni.
— Pentru cine?
Liza a zâmbit.
— Pentru tine.
Margareta și-a dus mâna la gură.
Nu putea vorbi.
Nu putea respira.
Nu putea crede.
Au coborât din mașină.
Aerul mirosea a iarbă și pământ umed.
În curte erau trandafiri.
Exact cum îi plăceau ei.
Iar lângă gard era amenajat un mic loc pentru flori.
— Știam că o să vrei să plantezi ceva acolo, spuse Liza.
Margareta izbucni în plâns.
Nu mai era plânsul fricii.
Era plânsul recunoștinței.
Au intrat în casă.
În sufragerie, pe masă, era așezat un ștergar tradițional aproape identic cu cel pe care îl avusese în casa veche.
Pe masă se afla un coș cu mere roșii.
În bucătărie era ibricul ei preferat.
Iar în dormitor se afla fotoliul în care citea în fiecare seară.
— Cum…?
— Le-am mutat pe toate.
Margareta privea în jur ca într-un vis.
— Nu voiam să pierzi tot ce iubești.
Liza s-a apropiat și i-a luat mâinile între ale ei.
— Mamă, când m-ai adoptat aveam șapte ani și nu aveam pe nimeni.
Vocea i s-a frânt.
— Tu mi-ai dat o familie.
Mi-ai dat un cămin.
Mi-ai dat iubire.
Acum este rândul meu.
Margareta a îmbrățișat-o strâns.
Ani întregi o crescuse.
O protejase.
O iubise.
Iar acum copilul pe care îl salvase cândva îi întorcea întreaga dragoste.
În seara aceea au stat împreună pe bancă, în fața casei.
Priveau apusul.
— Știi ceva? spuse Margareta.
— Ce?
— Toată dimineața am crezut că mă duci să-mi petrec ultimii ani printre străini.
Liza zâmbi.
— Iar acum?
Margareta și-a șters lacrimile.
— Acum știu că nu există loc mai bun decât lângă oamenii care te iubesc.
A privit încă o dată casa albă.
Trandafirii.
Ferestrele.
Lumina caldă care se vedea prin perdele.
Și a înțeles ceva.
Nu pierduse casa veche.
Nu pierduse viața pe care o construise.
Doar primise o nouă șansă de a fi aproape de familia care o iubea.
Iar în acea zi, nu bătrânețea a câștigat.
A câștigat iubirea.