A doua zi dimineață, la ora nouă fără un sfert, soneria a răsunat din nou.
Radu s-a ridicat primul.
Avea speranța că mama mea nu va veni.
Când a deschis ușa, a rămas împietrit.
Mama stătea în prag cu un troler albastru, o geantă de voiaj și un ghiveci cu mușcate în brațe.
— Bună dimineața! Sper că mai aveți loc și pentru mine, a spus zâmbind.
Am luat-o în brațe.
— Bine ai venit, mamă.
În spatele meu, Mariana a încremenit.
— Ce înseamnă asta?
— Exact ce am promis, am răspuns liniștită.
— Eu am venit pentru că sunt bolnavă!
Mama a zâmbit politicos.
— Și eu am tensiune, diabet și reumatism. Se pare că ne potrivim.
Radu își trecea mâna prin păr.
— Irina… nu putem face asta.
— Eu ți-am spus înainte să o aduci pe mama ta.
— Dar era doar o vorbă…
— Nu. Era o promisiune.
Primele două zile au fost un adevărat dezastru.
Mariana voia televizorul pe știri.
Mama voia emisiuni culinare.
Una gătea ciorbă.
Cealaltă făcea sarmale.
Amândouă mutau lucrurile prin bucătărie.
Radu nu mai găsea nimic.
În fiecare dimineață pleca la serviciu cu două sandvișuri diferite în geantă, pentru că fiecare mamă insista că al ei este mai bun.
Eu priveam totul fără să spun nimic.
Nu făceam decât să respect regula stabilită de el.
Dacă o mamă avea loc în apartament…
Atunci aveau loc amândouă.
După aproape o săptămână, Radu era terminat.
Nu mai avea liniște.
Nu mai avea sufrageria doar pentru el.
Nu mai putea lua decizii fără să fie întrebat de patru ori.
Într-o seară m-a găsit singură pe balcon.
— Putem vorbi?
— Sigur.
A rămas câteva clipe în tăcere.
Apoi a spus încet:
— Am greșit.
L-am privit fără să răspund.
— Am vrut să decid singur ceva ce ne privea pe amândoi.
Am înțeles abia acum cât de nedrept a fost.
— Și?
— Și… nu este normal ca părinții noștri să plătească pentru greșelile noastre.
Am încuviințat.
Era prima dată când îl vedeam asumându-și cu adevărat situația.
În aceeași seară i-am chemat pe amândoi în sufragerie.
— Am găsit o soluție, a spus Radu.
Mariana și mama mea l-au privit surprinse.
— Vom închiria un apartament la două străzi de aici pentru mama.
Va fi aproape de noi, dar va avea liniștea ei.
Și o vom ajuta cu tot ce are nevoie.
Mariana a oftat.
— Nu voiam să vă stric căsnicia…
Mama mea a zâmbit.
— Nici eu.
Noi doar le-am arătat cât de greu este să iei singur decizii pentru toată familia.
Pentru prima dată, cele două femei au râs împreună.
Au trecut câteva luni.
Mariana locuia în apartamentul ei.
Mergeam aproape zilnic pe la ea.
Mama venea în fiecare duminică la prânz.
Radu devenise alt om.
Înainte de orice hotărâre importantă întreba mereu:
— Ce părere ai?
Într-o seară, mi-a luat mâna și mi-a spus zâmbind:
— Știi care a fost cea mai bună lecție din căsnicia noastră?
— Care?
— Că o familie nu se conduce cu ordine.
Se construiește prin respect.
Iar uneori, cea mai bună lecție vine atunci când cineva îți întoarce exact moneda cu care ai vrut să plătești.