M-am așezat pe banca din stație cu telefonul lui Andrei în mâini.
Încă speram că există o explicație.
Poate era o glumă.
Poate femeia greșise numărul.
Dar, când am deschis conversațiile, toate speranțele au dispărut.
Nu era vorba despre o aventură de moment.
Mesajele începeau cu aproape un an în urmă.
Fotografii.
Planuri.
Declarații.
Iar printre ele apăreau tot mai des discuții despre bani.
Un mesaj mi-a atras imediat atenția.
„După ce intră banii, putem începe în sfârșit viața noastră.”
Am simțit cum îmi îngheață mâinile.
Am continuat să citesc.
„Casa e pe numele ei, dar după transfer totul va fi rezolvat.”
„Are încredere deplină în mine.”
Nu mă trădase doar ca soț.
Mă folosise.
Ferma despre care îmi vorbise luni întregi devenise, dintr-odată, doar o poveste frumoasă menită să mă convingă să renunț la ultima moștenire lăsată de părinții mei.
În loc să merg la bancă, am luat primul taxi către notarul care se ocupase de vânzarea casei.
I-am explicat pe scurt ce descoperisem.
M-a ajutat imediat să mă asigur că întreaga sumă rămâne într-un cont deschis exclusiv pe numele meu, iar apoi mi-a recomandat să discut cât mai repede cu un avocat.
Până la prânz, toate documentele importante erau deja în siguranță.
Abia atunci m-am întors acasă.
Apartamentul era liniștit.
Am descuiat ușa fără zgomot.
Din dormitor se auzeau râsete.
Am mers încet pe hol și am deschis ușa.
Andrei era acolo.
Lângă el se afla aceeași femeie cu care vorbise în telefon.
Amândoi au încremenit.
El s-a ridicat atât de repede, încât aproape a răsturnat scaunul.
— Pot să-ți explic…
Am așezat telefonul lui pe comodă.
— Nu cred.
Femeia s-a uitat când la mine, când la el.
— Ai luat telefonul greșit? întrebă ea încet.
Andrei nu a răspuns.
Am scos plicul cu actele și l-am pus pe masă.
Privirea lui s-a luminat instantaneu.
— Ai fost la bancă?
— Da.
Un zâmbet larg i-a apărut pe față.
— Și?
— Am deschis un cont nou. Doar pe numele meu.
Parcă tot sângele i-a dispărut din obraji.
— Cum adică?
I-am întins telefonul.
— Exact cum ai citit și tu în mesajele astea.
A început să spună că nu este ceea ce pare.
Că urma să-mi explice.
Că mesajele fuseseră scoase din context.
Dar femeia l-a întrerupt înaintea mea.
— Stai puțin… mie mi-ai spus că banii sunt deja ai tăi.
El a rămas fără glas.
— Și mi-ai spus că divorțul este doar o formalitate, a continuat ea.
M-am uitat la femeie.
Chipul ei nu mai arăta triumfător.
Părea la fel de șocată ca mine.
Și-a luat geanta.
— Ai mințit pe toată lumea…
A ieșit din apartament fără să se mai uite înapoi.
Pentru prima dată de când îl cunoșteam, Andrei rămăsese complet singur.
S-a apropiat încet.
— Te rog… putem trece peste asta.
L-am privit câteva secunde.
— Știi ce mă doare cel mai tare?
A tăcut.
— Nu faptul că m-ai înșelat.
A ridicat privirea cu speranță.
— Ci faptul că ai încercat să construiești o viață nouă folosind singurul lucru care îmi mai rămăsese de la părinții mei.
Nu a mai găsit niciun răspuns.
În săptămânile care au urmat am depus actele de divorț.
Am investit banii obținuți din vânzarea casei într-un apartament mic și într-un fond de economii care să-mi ofere liniștea pe care o pierdusem.
Despre ferma la care visasem împreună nu am mai auzit niciodată.
Pentru că, de fapt, nu existase niciun teren, niciun proiect și niciun viitor.
Existase doar un plan prin care un om în care aveam încredere încercase să-mi ia tot ce aveam mai de preț.
Iar uneori mă gândesc cât de aproape am fost să pierd totul.
Și de fiecare dată îmi amintesc că, în dimineața aceea, nu norocul m-a salvat.
Ci o simplă greșeală.
Am plecat de acasă cu telefonul nepotrivit.