Notarul și-a potrivit ochelarii și a continuat să citească fără să ridice privirea.
În încăpere era atât de liniște, încât se auzea doar foșnetul paginilor.
— Conform voinței mele, casa din sat, terenul, economiile și toate bunurile pe care le dețin vor reveni domnișoarei Maria Popa, în semn de recunoștință pentru grija pe care mi-a purtat-o în ultimii ani ai vieții.
Ana a încremenit.
Victoria a ridicat brusc capul.
Daniel și-a strâns maxilarul.
— Cum adică? a izbucnit Ana. Cine este Maria?
Notarul a răspuns calm.
— Tânăra care a avut grijă de mama dumneavoastră. A însoțit-o la medic, i-a făcut cumpărăturile, i-a adus medicamente, a ajutat-o în gospodărie și a fost lângă dânsa până în ultimele zile.
Victoria a clătinat din cap.
— Nu este posibil…
— Testamentul este întocmit legal și autentificat. Nu există nicio neclaritate.
Notarul a mai deschis un dosar.
— Totuși, mama dumneavoastră a lăsat câte un plic pentru fiecare dintre dumneavoastră.
Le-a întins trei plicuri albe.
Ana l-a desfăcut prima.
Înăuntru era o fotografie îngălbenită de vreme.
Ea avea șapte ani și zâmbea în uniforma de școală, iar mama o ținea mândră de mână în fața porții.
Pe spatele fotografiei scria doar atât:
„Să nu uiți niciodată cine te-a ținut de mână înainte să poți merge singură.”
Ana a izbucnit în plâns.
Victoria și-a deschis și ea plicul.
A găsit brățara veche de argint pe care mama o purta la fiecare Paște și Crăciun.
Alături era un bilețel scris cu litere tremurate.
„Ți-am păstrat-o pentru ziua în care vei înțelege că timpul petrecut cu cei dragi valorează mai mult decât orice vacanță.”
Victoria și-a acoperit fața cu palmele.
Nu mai putea opri lacrimile.
Daniel a rămas ultimul.
În plicul lui era o scrisoare.
A recunoscut imediat scrisul mamei.
„Dragul meu băiat,
Nu te-am judecat niciodată pentru că ai plecat. Fiecare copil trebuie să-și trăiască viața. Dar m-a durut că ai uitat drumul spre casă.
Casa aceasta nu trebuie să ajungă la cine are dreptul prin sânge, ci la omul care a deschis poarta aproape în fiecare zi și m-a făcut să nu mă simt singură.
Dacă într-o zi vei ajunge să citești aceste rânduri, să știi că te-am iubit până în ultima clipă.
Mama.”
Daniel a rămas cu privirea în pământ.
Pentru prima dată după mulți ani, nu mai avea niciun răspuns.
Au ieșit din biroul notarului fără să vorbească.
Niciunul nu mai pomenea despre casă.
Despre bani.
Despre moștenire.
După câteva zile, s-au întors împreună în sat.
Maria era în curte și uda florile pe care Elena le iubise atât de mult.
Când i-a văzut, a făcut un pas înapoi.
Se temea că veniseră să-i ceară socoteală.
Daniel s-a apropiat primul.
— Nu am venit pentru casă.
Maria l-a privit fără să spună nimic.
— Am venit să-ți mulțumim.
Fata a rămas surprinsă.
— Eu doar am făcut ceea ce aș fi vrut să facă cineva și pentru tatăl meu, când a fost bolnav.
Ana a început să plângă din nou.
Victoria s-a uitat spre pridvorul gol.
Deodată și-au amintit toate telefoanele la care nu răspunseseră.
Toate vizitele amânate.
Toate promisiunile făcute „pentru luna viitoare”.
Au mers împreună la cimitir.
Au așezat flori pe mormânt și au rămas mult timp în tăcere.
Nu mai aveau nimic de împărțit.
Averea dispăruse din gândurile lor.
Rămăsese doar regretul.
Înainte să plece, Daniel a privit încă o dată fotografia mamei.
— Am venit prea târziu, a șoptit.
Vântul a mișcat încet florile proaspăt puse.
Iar cei trei frați au înțeles, în sfârșit, că dragostea nu se moștenește prin testament.
Se câștigă prin timpul pe care alegi să-l dăruiești celor care te iubesc.