Irina a rămas nemișcată în prag.
Privirea îi era lipită de cutia din mâinile mele.
— Vă rugasem… a șoptit. Vă rugasem să nu atingeți nimic.
Am încercat să-i explic.
— Eu doar voiam să fac puțină ordine…
Vocea mi s-a stins singură.
În spatele ei a apărut Alexandru.
Când a văzut cutia scoasă de sub pat, și-a trecut mâna peste față.
— Mamă…
Atunci David a intrat în cameră.
S-a oprit brusc.
A văzut cutia.
A văzut fotografia.
A alergat imediat spre mine și mi-a luat-o cu grijă din mâini.
A strâns-o la piept de parcă cineva încerca să i-o ia.
— Nu… a spus cu voce tremurată.
— Asta este cutia Mariei.
Camera s-a umplut de liniște.
Irina s-a așezat încet pe marginea patului.
Avea lacrimi în ochi.
— În fiecare seară, David scoate cutia de sub pat.
Se uită la fotografii.
Vorbește cu surioara lui.
Îi spune ce a făcut la grădiniță.
Ce desen a făcut.
Ce a visat.
Ce jucărie nouă și-a cumpărat.
Am simțit cum mi se strânge pieptul.
— Dar… de ce nu l-ați învățat să meargă mai departe?
Alexandru s-a apropiat.
— Pentru că terapeutul ne-a spus că nu trebuie să-l obligăm să uite.
Trebuie să-l ajutăm să-și păstreze amintirile fără să se simtă vinovat că încă o iubește.
Am rămas fără cuvinte.
Irina a deschis încet cutia.
Înăuntru era fiecare lucru pe care Maria îl iubise.
Un iepuraș de pluș.
O păpușă mică.
O agrafă roz.
Un desen făcut împreună cu David.
Și zeci de fotografii.
David a luat una dintre ele.
— Aici îi citeam povești…
Apoi alta.
— Aici am învățat-o să facă turnuri din cuburi.
Vocea îi tremura.
— Mi-e frică că, dacă nu mă uit la ele…
…o să uite cine a fost.
Irina a început să plângă.
— Nu camera este importantă.
Cutia este.
Și faptul că el știe exact unde se află fiecare lucru.
Dacă mutăm ceva fără să știe, simte că pierde încă o dată o parte din sora lui.
Am închis încet capacul cutiei.
Pentru prima dată am înțeles că dezordinea pe care o judecasem luni întregi nu era lipsă de educație.
Era felul unui copil de cinci ani de a-și păstra aproape sora.
M-am așezat lângă David.
— Îmi pare rău.
M-a privit câteva secunde.
Apoi mi-a întins fotografia.
— Poți să o vezi și tu.
Era prima dată când mă lăsa să ating amintirile lui.
Din ziua aceea n-am mai intrat niciodată în camera lui fără să bat la ușă.
Iar când, câteva luni mai târziu, David a hotărât singur să pună câteva dintre lucrurile Mariei într-o vitrină din sufragerie, am înțeles că nu timpul vindecă întotdeauna rănile.
Ci faptul că cineva îți respectă durerea până când ești pregătit să mergi mai departe.