Bianca a intrat în casă fără nicio urmă de ezitare.
Privea în jur cu interes, ca și cum încerca deja să-și imagineze unde avea să pună pătuțul copilului.
Am invitat-o în sufragerie.
I-am oferit un pahar cu apă.
L-a acceptat zâmbind.
— Mă bucur că putem vorbi civilizat, a spus ea. Adrian mi-a spus că sunteți o femeie înțelegătoare.
Am rămas câteva clipe tăcută.
— Bianca… Adrian ți-a spus cine a cumpărat această casă?
A ezitat o secundă.
— Păi… voi.
— Nu.
M-am ridicat și am mers în birou.
De pe perete am luat o ramă discretă în care păstram copia contractului de vânzare-cumpărare și extrasul de carte funciară.
Le-am așezat în fața ei.
— Citește.
Bianca a început să răsfoiască documentele.
Zâmbetul i-a dispărut încet.
— Nu înțeleg…
— Casa aceasta este doar pe numele meu.
Am cumpărat-o cu șase luni înainte să mă căsătoresc cu Adrian, folosind banii obținuți din vânzarea apartamentului părinților mei și economiile mele.
El nu a fost niciodată proprietar.
Nici măcar pe jumătate.
Bianca a ridicat privirea.
Părea complet pierdută.
— Dar… el mi-a spus că este casa lui.
Am zâmbit amar.
— Se pare că nu sunt singura pe care a mințit-o.
În acel moment s-a auzit cheia în ușă.
Adrian intrase acasă mai devreme decât de obicei.
Când a văzut-o pe Bianca în sufragerie și documentele întinse pe masă, a încremenit.
— Ce cauți aici?
Bianca s-a ridicat imediat.
— Adrian… de ce mi-ai spus că este casa ta?
El a rămas fără răspuns.
Privirea îi alerga când spre mine, când spre ea.
— Bianca… lasă-mă să explic…
— Nu! a izbucnit ea. Mi-ai spus că după divorț ne mutăm aici. Că totul îți aparține!
Am împins încet actele spre el.
— Arată-i unde scrie numele tău.
A deschis dosarul.
A întors prima pagină.
A doua.
A treia.
Știa foarte bine ce va găsi.
Pentru că văzuse documentele și în urmă cu douăzeci de ani.
Doar că sperase că eu nu le voi folosi niciodată.
Bianca a făcut un pas în spate.
Avea lacrimi în ochi.
— M-ai mințit…
— Amândouă ați fost mințite, am spus liniștită.
Liniștea s-a așternut în cameră.
După câteva clipe, Bianca și-a luat geanta.
S-a oprit în dreptul ușii.
S-a întors spre mine.
— Îmi pare rău…
Am încuviințat din cap.
Nu mai era nevoie de alte cuvinte.
Ea a plecat fără să se uite înapoi.
Adrian a rămas singur în mijlocul sufrageriei.
— Elena… putem să vorbim?
L-am privit calm.
— Sigur.
Dar nu aici.
I-am întins o valiză goală pe care o păstram în debara.
— Ai destul timp să vorbești în timp ce îți faci bagajele.
A încercat să spună ceva.
S-a oprit.
Probabil înțelesese că nu mai exista nimic de reparat.
În mai puțin de o oră ieșea pe aceeași ușă pe care intrase femeia pentru care era dispus să-și distrugă familia.
Am închis încet ușa în urma lui.
Casa a rămas tăcută.
Dar pentru prima dată după foarte mult timp…
liniștea nu mai durea.
Era începutul unei vieți în care nu mai trebuia să mă întreb dacă sunt suficientă pentru cineva.
Pentru că învățasem cel mai important lucru:
Nu pierde niciodată ceea ce este al tău pentru cineva care este dispus să te piardă pe tine.