Am lăsat copiii lângă bunica și am mers direct spre baldachin.
Femeia m-a privit de sus până jos, apoi și-a dat jos ochelarii de soare.
— Da? Pot să te ajut cu ceva?
— Da. Acela este locul bunicii mele. L-ați ocupat fără niciun drept.
A râs scurt.
— Serios? Bătrânica aceea? Oricum nu-l folosea. Eu doar m-am așezat puțin.
Am simțit cum îmi clocotește sângele.
— Ați scos-o în soare, i-ați aruncat lucrurile în nisip și ați făcut-o să plângă chiar în ziua în care împlinește nouăzeci de ani.
Femeia a ridicat nepăsătoare din umeri.
— Exagerați. La vârsta ei nici nu cred că mai face diferența.
Vorbele acelea au făcut liniște în jurul nostru.
Mai mulți oameni întorseseră deja capul.
L-am observat pe un tânăr angajat al plajei, care privea speriat spre noi.
M-am apropiat de el.
— Dumneavoastră ați mutat-o?
Băiatul a lăsat imediat privirea în pământ.
— Eu am adus doar scaunul… Doamna mi-a spus că baldachinul este al ei și că bătrâna s-a așezat unde nu trebuia. Am crezut-o… Îmi pare foarte rău…
— Ați verificat brățara de rezervare?
A clătinat încet din cap.
— Nu…
— Atunci vă rog să chemați imediat administratorul plajei.
N-au trecut nici cinci minute până când a apărut o femeie de aproximativ patruzeci și cinci de ani, îmbrăcată în uniforma complexului.
I-am explicat calm tot ce se întâmplase.
A verificat imediat rezervarea.
Brățara bunicii.
Numărul baldachinului.
Și lista de la recepție.
După câteva secunde s-a întors spre femeia care ocupa locul.
— Doamnă, acest baldachin este rezervat pe numele doamnei Elena Popescu încă de dimineață. Nu aveți nicio rezervare aici.
Femeia a încercat să zâmbească.
— Cred că este doar o neînțelegere…
— Nu este nicio neînțelegere. Personalul ne-a confirmat că ați cerut mutarea unei persoane în vârstă fără niciun drept.
Deja oamenii din jur urmăreau scena în tăcere.
Prietenele femeii nu mai spuneau nimic.
Administratorul s-a întors către agentul de pază.
— Vă rog să eliberați imediat baldachinul.
Pentru prima dată, femeia și-a pierdut siguranța de sine.
— Nu puteți să-mi faceți una ca asta…
— Ba da. Și dacă mai refuzați, vom fi nevoiți să vă rugăm să părăsiți plaja.
Câteva minute mai târziu își strângea grăbită lucrurile, evitând privirile tuturor.
Nimeni nu a aplaudat.
Nimeni nu a râs.
Toți priveau spre bunica mea.
Administratorul și tânărul angajat au reașezat fiecare lucru exact cum fusese.
Au adus prosoape curate, apă rece și au ajutat-o pe bunica să se așeze din nou la umbră.
Băiatul s-a apropiat emoționat.
— Îmi pare sincer rău. Am greșit și n-o să mai las niciodată pe cineva să fie tratat așa.
Bunica l-a privit câteva clipe.
Apoi i-a zâmbit.
— Toți greșim, dragul meu. Important este să înveți din greșeală.
Administratorul i-a oferit apoi un cadou neașteptat.
— Doamnă Elena, vrem să vă invităm din partea noastră să reveniți oricând doriți. Veți avea gratuit un baldachin rezervat și toate facilitățile plajei.
Bunica a izbucnit în râs.
— Uite că la nouăzeci de ani încă primesc surprize.
După câteva minute, copiii construiau castele de nisip lângă apă, iar bunica își ținea ochii închiși, lăsând briza mării să-i mângâie obrazul.
M-am așezat lângă ea.
— Mai ești supărată?
Mi-a strâns mâna.
— Nu.
Am privit-o surprinsă.
— Știi de ce?
Am dat din cap că nu.
— Pentru că oamenii răi îți pot strica câteva minute… dar nu trebuie să-i lași să-ți fure o zi întreagă.
O lună mai târziu am revenit împreună la mare.
De data aceasta plaja era liniștită.
Bunica a privit marea minute în șir, fără să spună nimic.
La un moment dat s-a întors spre mine și a zâmbit.
— Prima dată am venit crezând că îmi iau rămas-bun de la mare…
A făcut o pauză și a inspirat adânc aerul sărat.
— Astăzi am venit doar să-i spun din nou… bună ziua.