În sală se auzea doar muzica, foarte încet.
Alex ținea microfonul în mână, iar Ana încerca să i-l smulgă.
— Dă-mi-l înapoi! a șoptit printre dinți.
El a clătinat încet din cap.
— Nu.
A privit spre invitați, apoi spre mine.
— V-am mințit pe toți.
Sala a amuțit.
— Înainte să o cunosc pe Ana… am avut o relație de aproape doi ani cu Marina.
Am făcut planuri de viitor.
Eram pregătit să o cer în căsătorie.
Am simțit cum îmi tremură genunchii.
Nu înțelegeam unde vrea să ajungă.
Alex a continuat:
— Într-o zi, Ana a venit la mine plângând.
Mi-a spus că este însărcinată cu mine.
Mi-a arătat inclusiv o fotografie cu un test pozitiv și m-a implorat să nu-mi abandonez copilul.
Am crezut-o.
Am făcut cea mai mare greșeală din viața mea.
Ana a început să țipe.
— Minți!
— Nu.
Acum două săptămâni am aflat adevărul.
N-a existat niciodată nicio sarcină.
Fotografia era luată de pe internet.
Totul fusese o minciună.
Doar ca să mă despart de Marina.
În restaurant s-au auzit exclamații.
Mama și-a dus mâinile la gură.
Tata a rămas nemișcat.
Ana plângea și încerca să explice.
— Nu e adevărat!
Dar nimeni nu o mai asculta.
Alex s-a întors spre ea.
— Astăzi ai încercat încă o dată să o umilești pe Marina în fața tuturor.
Asta m-a făcut să înțeleg că nu te-ai schimbat deloc.
Și nu pot construi o familie pe minciună.
Și-a scos verigheta.
A așezat-o încet pe masa mirilor.
— Nunta se oprește aici.
Restaurantul a izbucnit într-un haos total.
Unii invitați au plecat.
Alții discutau în șoaptă.
Ana a fugit plângând din sală, urmată de mama.
Eu rămăsesem nemișcată.
Alex s-a apropiat încet.
— Marina…
Nu-ți cer să mă ierți astăzi.
Știu că nu merit.
Dar aveai dreptul să afli adevărul.
Au trecut luni până am acceptat să ieșim din nou la o cafea.
N-a încercat niciodată să mă grăbească.
A avut răbdare.
M-a ascultat.
Și mi-a demonstrat prin fapte că omul din fața mea nu mai era cel care mă părăsise cu ani în urmă.
Șase luni mai târziu, m-a dus pe malul unui lac, locul unde avuseserăm prima întâlnire.
A scos un inel și a spus:
— De data aceasta aleg cu inima și fără să mai las pe nimeni să decidă în locul meu.
Am zâmbit printre lacrimi.
— Da.
Nu pentru că uitasem trecutul.
Ci pentru că învățasem că uneori oamenii greșesc.
Iar cei care au curajul să-și recunoască greșelile merită, uneori, o a doua șansă.